загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Legendă

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.”

A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării:

— „Iaca, dumitale îţi dau botfori, pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile.” S-a înfăţişat şi turcul:

— „Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia.”

Sârbului i-a pus în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.

A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea:

— „ Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în dezmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se  zidi biserici şi mănăstiri.” La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

— Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?

— Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.

— Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi femei frumoase şi iubite.

Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii şi nunţi, la care în vremea iernii era nelipsit.

După Mihail Sadoveanu

 356 de cuvinte

Valea Prutului

Îi tristă apa lui lată, molâie, veșnic întunecată, triste sunt și amintirile pe care ni le deșteaptă, triste sunt și văile pe care le străbate, și puținele așezări ce-i caută-n cale, retrase mai toate pe dâlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au repezit pustiitoare puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut hunii în Câmpia Panonică, spulberând vetrele din văile Carpaților. De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului hoardele tătarilor flămânde de prăzi... În șuierul crivățului ce culcă în valuri pădurea de papură crescută pe râu...

Lăsăm în urma noastră Herța, unde s-a născut nemuritorul Asachi, Darabaii, Rădăuții, târgușoare ridicate pe dealuri, de-a lungul râului, și-ajungem pe înnoptate, în Ștefănești, cea mai veche și mai de frunte așezare de pe Prut, întemeiată de Ștefan cel Mare, ca să stea strajă oștilor ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre și Hotin. Orășelul e așternut pe poalele unui deal acoperit de vii și de livezi. O măgură stâncoasă își împinge coastele-i vinete până în marginea râului, care mai în jos scapă din albie, prin stufișul de sălcii, și presară bălți și viroage pe șesul întins și neted.

Păduri de stejar îmbracă tăpșanele, de jur împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, întinderi nemărginite de holde și de fânețe, legănate în ondulații dulci, largi, odihnitoare.

 

Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se răzoresc pe luncă. În stânga Prutul șerpuiește în desișuri de trestie și de lozii. Către apus, în fund, se rotungesc pe poalele cerului ramurile rășchirate ale dealului Catelina ce-și ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale Cotnarilor.

Străbatem târgușorul Sculeni, așternut pe malul plecat al Prutului, în fața Sculenilor din Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului de la Stânca, așezat în mijlocul unui parc întunecos pe creștetul unei măguri, și spre seară sosim în Ungheni...

După  Alexandru Vlăhuță 
311 cuvinte

Visele

Totul, cu ce trăieşte un om, ce-i dă o viaţă valoroasă, plină de evenimente, este un vis.

Visele ajută oamenilor să trăiască viaţa aşa cum îşi doresc ei.

Visul este un stimulent pentru perfecţionarea umană. El ajută omului să fie optimist, cu scopul bine determinat.

Visul este motorul iubirii în viaţa omului. Visul fără iubire şi iubire fără vis nu există.

Mulţi oameni spun că n-ar trebui să visăm, ci să trăim o viaţă reală. Omul nu poate trăi fără vise. Oamenii, care nu ştiu să viseze, sunt morţi spiritual şi moral, deoarece omul care nu visează, trăieşte ca un mecanism.

Visul distinge un om de celălalt. Visul este un obiectiv spre care o persoană aspiră să meargă o anumită perioadă de timp sau toată viaţa.

Visul este o direcţie de mişcare a energiei interne umane faţă de civilizaţia umană. Acest lucru este ceva, ce ajută să se ridice din adâncurile sufletului a totul ce este mai bun în om. Toate visele au o forţă absolut egală. Însă mărimea fluxului acestei forţe depinde de om. Şi prin urmare toată lumea poate visa, dar să urmărească visele lor pot numai oamenii cu un suflet puternic. În societatea modernă astfel de oameni nu sunt prea mulţi.

Fiecare om îşi poate realiza visul dacă vrea, dar totul depinde de capacitatea de a distinge visul de iluzie.

Principala diferenţă între un vis şi o iluzie constă în dispariţia rapidă a iluziilor, care nu dau bucurie şi energie pozitivă, deci nu dau nimic, din ceea ce dă un vis. Doar un vis poate da omului o sarcină pozitivă de energie.

Oricare vise devin realitate, dacă omul cu adevărat necesită acest lucru, deoarece omul însuşi îşi controlează destinul său şi este responsabil de realizarea lor.

Se îndeplinesc numai visele cu care omul trăieşte, ci nu cele pe care ni le sugerează alte persoane. Visul altcuiva poate fi numai o iluzie.

Orice vis, care aduce bucurie, întotdeauna se îndeplineşte. Şi pentru ca visul să devină o realitate, omul trebuie să-l simtă inima şi sufletul.

 

Visaţi, pentru că visul este viaţa ...

Andrei Fedorneak
342 de cuvinte

Cecilia

Și apucă printr-un câmp împrejurat de copaci nalți și vechi, care, oprind razele soarelui, își întindeau umbra asupra gingașelor dame ce se primblau pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, și după vreo jumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. Acolo era sfârșitul boschetului.

Când ne oprirăm, figura lui se prefăcuse de tot: fața lui era roșie ca cerul ce se întindea deasupra noastră; părul său, ridicat de vântul de seară, fâlfâia în aer și lăsa liberă fruntea sa largă și genială.

— „Privește, el zise deodată cu un glas puternic; privește, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munții care se înalță în fața noastră. Nu-ți pare că asiști la dărâmarea împărăției romane?... Privește norii aceștia vopsiți de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te și te miră de frumusețile patriei mele... În fața noastră poeticul Arno șerpuiește prin câmpii vesele și prin lunci misterioase, și malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor. În dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini și palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca niște copile ce s-ar uita în oglindă. În stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vreo câteva grupe de îndrăgostiți. În urmă, ni se clatină un zid de copaci tufoși, care oprește vuietul orașului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, țipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată într-o mare de plăcere, când sufletul aprins de sperare își întinde aripile și se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată ființa omenească se adapă la izvoarele cerești și binecuvintează mâna ce a zidit-o...

Ah! acum, acum viața-i dulce și neprețuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al cerului; îmi zâmbești ca un înger de blândețe, îmi faci semn cu mâna să te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul și să mă arunc în brațele tale!

După Vasile Alecsandri
385 de cuvinte

Bistrița

Ne pornirăm pe la asfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi, într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!...

În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârșit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi și se prefăcu încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a încânta urechile îngerești, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert fantastic. Unul din noi suspina cu duioșie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul și voinicescul cântec al lui Bujor; al treilea șuiera ca o mierlă și al patrulea striga în gura mare...

Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot și din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriței. Atunci, ca și când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră și se făcu între noi o adâncă tăcere.

Bistrița clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârșim concertul; valurile se izbeau cu repeziciune turbată asupra roților și clătinau trăsura ca cu o mână de uriaș; fiecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brișca, mai ales că malul era cam departe și bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roțile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu țipetele și cu biciul, și Bistrița se suia mereu! Iară noi... noi nici cântam, nici râdeam. Știu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.

După Vasile Alecsandri
365 de cuvinte
Сторінка 1 з 12
 
Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.