загрузка...

Legendă

Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul.

Dintre jidovi, a chemat pe Moise şi i-a poruncit: „Tu să scrii o lege; şi când va veni vremea, să pui pe farisei să răstignească pe fiul meu cel prea iubit Isus; şi după aceea să înduraţi mult năcaz şi prigonire; iar pentru aceasta eu am să las să curgă spre voi banii ca apele.”

A chemat pe ungur cu degetul şi i-a ales, din câte avea pe lângă sine, jucării:

— „Iaca, dumitale îţi dau botfori, pinteni şi răşină să-ţi faci sfârcuri la mustăţi; să fii fudul şi să-ţi placă petrecerile.” S-a înfăţişat şi turcul:

— „Tu să fii prost; dar să ai putere asupra altora, cu sabia.”

Sârbului i-a pus în mână sapa. Pe rus l-a învrednicit să fie cel mai bun cerşetor şi cântăreţ la iarmaroace.

A poftit pe boieri şi domni la ciubuc şi cafea:

— „ Măriilor voastre vi-i dat să trăiţi în dezmierdare, răutate şi ticăloşie; pentru care să faceţi bine să puneţi a mi se  zidi biserici şi mănăstiri.” La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenuncheat la scaunul împărăţiei. Domnul Dumnezeu s-a uitat la ei cu milă:

— Dar voi, năcăjiţilor, de ce aţi întârziat?

— Am întârziat, Prea slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.

— Apoi aţi venit cei din urmă, zice Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi femei frumoase şi iubite.

Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii şi nunţi, la care în vremea iernii era nelipsit.

După Mihail Sadoveanu

 356 de cuvinte

Опубліковано в Румунська мова

Valea Prutului

Îi tristă apa lui lată, molâie, veșnic întunecată, triste sunt și amintirile pe care ni le deșteaptă, triste sunt și văile pe care le străbate, și puținele așezări ce-i caută-n cale, retrase mai toate pe dâlme, de frica revărsărilor. Pe-aici s-au repezit pustiitoare puhoaiele de barbari asupra Europei, pe-aici au străbătut hunii în Câmpia Panonică, spulberând vetrele din văile Carpaților. De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului hoardele tătarilor flămânde de prăzi... În șuierul crivățului ce culcă în valuri pădurea de papură crescută pe râu...

Lăsăm în urma noastră Herța, unde s-a născut nemuritorul Asachi, Darabaii, Rădăuții, târgușoare ridicate pe dealuri, de-a lungul râului, și-ajungem pe înnoptate, în Ștefănești, cea mai veche și mai de frunte așezare de pe Prut, întemeiată de Ștefan cel Mare, ca să stea strajă oștilor ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre și Hotin. Orășelul e așternut pe poalele unui deal acoperit de vii și de livezi. O măgură stâncoasă își împinge coastele-i vinete până în marginea râului, care mai în jos scapă din albie, prin stufișul de sălcii, și presară bălți și viroage pe șesul întins și neted.

Păduri de stejar îmbracă tăpșanele, de jur împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, întinderi nemărginite de holde și de fânețe, legănate în ondulații dulci, largi, odihnitoare.

 

Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă ogoarele ce se răzoresc pe luncă. În stânga Prutul șerpuiește în desișuri de trestie și de lozii. Către apus, în fund, se rotungesc pe poalele cerului ramurile rășchirate ale dealului Catelina ce-și ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale Cotnarilor.

Străbatem târgușorul Sculeni, așternut pe malul plecat al Prutului, în fața Sculenilor din Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului de la Stânca, așezat în mijlocul unui parc întunecos pe creștetul unei măguri, și spre seară sosim în Ungheni...

După  Alexandru Vlăhuță 
311 cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Visele

Totul, cu ce trăieşte un om, ce-i dă o viaţă valoroasă, plină de evenimente, este un vis.

Visele ajută oamenilor să trăiască viaţa aşa cum îşi doresc ei.

Visul este un stimulent pentru perfecţionarea umană. El ajută omului să fie optimist, cu scopul bine determinat.

Visul este motorul iubirii în viaţa omului. Visul fără iubire şi iubire fără vis nu există.

Mulţi oameni spun că n-ar trebui să visăm, ci să trăim o viaţă reală. Omul nu poate trăi fără vise. Oamenii, care nu ştiu să viseze, sunt morţi spiritual şi moral, deoarece omul care nu visează, trăieşte ca un mecanism.

Visul distinge un om de celălalt. Visul este un obiectiv spre care o persoană aspiră să meargă o anumită perioadă de timp sau toată viaţa.

Visul este o direcţie de mişcare a energiei interne umane faţă de civilizaţia umană. Acest lucru este ceva, ce ajută să se ridice din adâncurile sufletului a totul ce este mai bun în om. Toate visele au o forţă absolut egală. Însă mărimea fluxului acestei forţe depinde de om. Şi prin urmare toată lumea poate visa, dar să urmărească visele lor pot numai oamenii cu un suflet puternic. În societatea modernă astfel de oameni nu sunt prea mulţi.

Fiecare om îşi poate realiza visul dacă vrea, dar totul depinde de capacitatea de a distinge visul de iluzie.

Principala diferenţă între un vis şi o iluzie constă în dispariţia rapidă a iluziilor, care nu dau bucurie şi energie pozitivă, deci nu dau nimic, din ceea ce dă un vis. Doar un vis poate da omului o sarcină pozitivă de energie.

Oricare vise devin realitate, dacă omul cu adevărat necesită acest lucru, deoarece omul însuşi îşi controlează destinul său şi este responsabil de realizarea lor.

Se îndeplinesc numai visele cu care omul trăieşte, ci nu cele pe care ni le sugerează alte persoane. Visul altcuiva poate fi numai o iluzie.

Orice vis, care aduce bucurie, întotdeauna se îndeplineşte. Şi pentru ca visul să devină o realitate, omul trebuie să-l simtă inima şi sufletul.

 

Visaţi, pentru că visul este viaţa ...

Andrei Fedorneak
342 de cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Cecilia

Și apucă printr-un câmp împrejurat de copaci nalți și vechi, care, oprind razele soarelui, își întindeau umbra asupra gingașelor dame ce se primblau pe iarbă. Pe urmă intrarăm într-o luncă deasă, și după vreo jumătate de ceas ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. Acolo era sfârșitul boschetului.

Când ne oprirăm, figura lui se prefăcuse de tot: fața lui era roșie ca cerul ce se întindea deasupra noastră; părul său, ridicat de vântul de seară, fâlfâia în aer și lăsa liberă fruntea sa largă și genială.

— „Privește, el zise deodată cu un glas puternic; privește, iubite, cu ce mărime soarele se ascunde după munții care se înalță în fața noastră. Nu-ți pare că asiști la dărâmarea împărăției romane?... Privește norii aceștia vopsiți de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te și te miră de frumusețile patriei mele... În fața noastră poeticul Arno șerpuiește prin câmpii vesele și prin lunci misterioase, și malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor. În dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini și palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca niște copile ce s-ar uita în oglindă. În stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vreo câteva grupe de îndrăgostiți. În urmă, ni se clatină un zid de copaci tufoși, care oprește vuietul orașului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, țipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată într-o mare de plăcere, când sufletul aprins de sperare își întinde aripile și se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată ființa omenească se adapă la izvoarele cerești și binecuvintează mâna ce a zidit-o...

Ah! acum, acum viața-i dulce și neprețuită; acum închipuirea mea s-aprinde; acum o! Cecilio, te văd strălucind ca o stea în seninul limpeziu al cerului; îmi zâmbești ca un înger de blândețe, îmi faci semn cu mâna să te urmez... Ah! de ce nu am aripile acestui vultur ce trece pe deasupra noastră ca să spintec văzduhul și să mă arunc în brațele tale!

După Vasile Alecsandri
385 de cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Bistrița

Ne pornirăm pe la asfințitul soarelui, plini de veselie și de sperare, și, grămădiți ca vai de noi, într-o brișcă de Brașov, care, urmând obiceiului surorilor sale numite brașovence, ne scutura ca pe niște saci de nuci; dar ce ne păsa nouă! Lumea întreagă atunci era a noastră! cerul era atât de limpede și de albastru, priveliștea în toate părțile se arăta atât de veselă și măreață, toată firea ne zâmbea cu un farmec atât de dulce! Ce ne păsa nouă!...

În ceasul acela nimeni dintre noi nu și-ar fi dat locul său nici măcar pe un tron, pentru că, deși zdruncinăturile briștii se înmulțeau cu cât ea se înainta pe pietrișul drumului de pe malul Bistriței, cu atât creștea și mulțumirea noastră.

Cu toate aceste, fiindcă tot lucrul în lume trebuie să aibă un sfârșit, convorbirea noastră atât de fierbinte începu a slăbi și se prefăcu încet-încet într-un quatuor muzical, vrednic de a încânta urechile îngerești, dacă nu ar fi avut o deplină asemănare cu un concert fantastic. Unul din noi suspina cu duioșie o bucată dintr-o simfonie a lui Mozart; altul, mai tare la suflet, îi răspundea prin vestitul și voinicescul cântec al lui Bujor; al treilea șuiera ca o mierlă și al patrulea striga în gura mare...

Din vorbă în vorbă, din hohot în hohot și din cântec în cântec, ne trezirăm deodată în mijlocul Bistriței. Atunci, ca și când o putere nevăzută ne-ar fi strâns de gât, glasurile noastre se stinseră și se făcu între noi o adâncă tăcere.

Bistrița clocotea împrejurul nostru, pare că ar fi dorit a ne trimite în fundul ei, ca să ne sfârșim concertul; valurile se izbeau cu repeziciune turbată asupra roților și clătinau trăsura ca cu o mână de uriaș; fiecare dintre noi se cumpănea în toate chipurile pentru ca să nu se prăvale brișca, mai ales că malul era cam departe și bolovanii din fundul apei cam mari. Cu cât însă ne înaintam, valurile clocoteau, roțile lunecau pe pietre, caii se speriau, vizitiul îndesa cu țipetele și cu biciul, și Bistrița se suia mereu! Iară noi... noi nici cântam, nici râdeam. Știu însă că atunci am fi schimbat cu bucurie locurile noastre pe tronuri.

După Vasile Alecsandri
365 de cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Liniștea din suflet

— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță.

— Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, își duc cizmele în mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară dumnea la tustrei. Iaca liniștea colibei.

— Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru voi.

— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arendașul, și de la Sfântul Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.

— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul!

După  Ion Slavici
366 de cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Ora îmblânzirii cugetului

În acea mare, în acea cumplită învrăjbire a veacului, aşa crunt şi sălbătăcit cum era, bietul suflet îşi dădea sama că aşa nu se mai poate. Lumea căuta un reazem, o ieşire din prinsoarea în care a nimerit. Autoritatea stareţului de la Neamţ era de neclintit şi, oricât ar părea de ciudat, ora îmblânzirii cugetului a început, puţin câte puţin. Cu vremea, această completare a rugăciunii a avut darul de-a fi dus la o reîmprospătare totală a creştinismului.

Atunci, în acele vremuri grele, în acele vremuri cump-lite, se întâmpla că nici rugăciunea, nici ora îmblânzirii cugetului nu ajutau. Harul Domnului e una din cele mai mari taine ale lumii. Râvnim cu toţii la dânsul, dar peste unii se lasă, peste alţii trece. Uneori suntem primiţi, alteori rămânem lângă porţile închise.

Părintele Paisie avea o frumoasă psaltire, lucrată de mâna sa pe muntele Athos. Apoi călătorise psaltirea ceea cine ştie cât şi unde, până să fi ajuns iară la stăpânul său. Tinereţea fiind în genere nerăbdătoare, nerăbdători erau şi tinerii călugări de pe Sfântul Munte.

Trăiau de azi pe mâine, ţinându-se mai mult cu pomenile celor veniţi să se închine. Cât ţinea vara, era cum era, mai spre iarnă însă, când se rărea lumea prin mănăstiri, tinerii călugări îndurau o foame şi un frig, că era vai şi amar de dânşii. Ca să poată ieşi din iarnă, părintele Paisie a început a copia psalmi pe care, mai apoi, îi schimba pe pâine la creştinii veniţi de pretutindeni. Avea un scris de-o frumuseţe rară, apoi ştia a lega frumos foile, căci lucrase o vreme la tipografia de la mănăstirea Pecerska Lavra din Kiev. Psaltirile lucrate de mâna lui erau preţuite cu mult faţă de cele scoase de sub tipar-niţă.

Anii de foame şi sărăcie, petrecuţi într-o chilie săpată în munte, l-au călit, i-au format darul cuvântului scris, darul cuvântului rostit. Cu vremea a început să aibă ucenici şi, când s-au adunat destui, a fost înfiinţat schitul Sfântului Ilie. Fiind în fruntea schitului, părintele Paisie, fireşte, nu mai avea când copia psalmi. Faima lui însă creştea zi de zi şi, într-un mod cu totul neaşteptat faima ceea a început a se răsfrânge şi asupra psaltirilor sale aşa, încât ajunseseră a fi căutate prin toate colţurile lumii.

Cuvioşia şi seninătatea părintelui Paisie au tot adunat şi adunat adepţi în jurul lui, aşa încât schitul Sfântului Ilie a ajuns a fi mănăstire.

După  Ion Druță
397 de cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Meleag natal

Meleag natal! Involuntar în faţa ochilor îmi apare imaginea unui imaş de un verde crud, nişte mioare blânde pe-o coastă de deal, un strugure mare de poamă în poala bunicii, o ţărancă lucrând ogorul…

Şi, totuşi, meleagul natal este cel mai sfânt loc de pe pământ, este casa la care ştii că poţi oricând sa te întorci. Uşile lui sunt deschise orice ar fi. De ce? Pentru că şi tu la rândul tău îl poţi răsplăti! Fiecare cuvânt bun şi frumos este ca o parte dintr-un scut care apară locul natal. Fiecare din noi are posibilitatea sa mânuiască acest scut, deoarece oricine e demn sa trăiască pe meleagul lui natal!

El este ţara în care m-am născut şi al cărei cetăţean sunt. Împreună cu ceilalţi locuitori fac parte din poporul român... Meleagul  natal  este  locul  de  care  sunt  legat  sufleteşte.  El înseamnă întinse câmpii, dealuri bogate, munţi înalţi, râuri repezi, lacuri domoale, neasemuita mare şi extraordinara deltă. Toate acestea au viaţă prin ele însele, dar şi oamenii care trăiesc aici. Toate acestea nu pot fi uitate şi trădate: locurile şi oamenii cu care ai legat prietenii, oamenii cu care ai împărţit şi bune şi rele. În acest fel noi, românii, am devenit un popor paşnic, iubitor de ţară, primitor, harnic, prietenos. Aşa se face că şi unele din legendele noastre dau pildă urmaşilor despre astfel de calităţi.

Meleag natal, sunt cuvintele, pe care le poţi pronunţa cu adevărat doar atunci, când vin din suflet, altfel ele nu au valoare. E simplu să le rostești, însă sufletul nu reacţionează, inima nu are nici un sentiment. Tot ceea ce te înconjoară este meleag natal. Pământul străvechi lăsat de strămoşi. Ei au luptat pentru tine, pentru ca tu sa trăieşti în pace şi să te bucuri de minunile naturii. Pentru a mulţumi strămoşilor trebuie doar sa-ti iubeşti locul natal. Sufletul tău să fie împăcat atunci, când rosteşti aceste cuvinte.

Din presă
317 cuvinte
Опубліковано в Румунська мова

Legenda celor patru anotimpuri

Se spune într-o poveste veche şi sfântă că Dumnezeu, după ce a zidit lumea, cerul şi pământul, după ce a creat toate vietăţile, s-a gândit să le dea un rost şi celor patru fiice ale anului. Le lăsase înadins la urmă, fiindcă aceste rosturi erau dintre cele mai însemnate, pentru ordinea şi armonia lumii.

— Voi sunteţi cele patru fiice ale anului, grăi Dumnezeu, când surorile s-au aşezat smerite înaintea sa. Să-mi amintiţi ce nume v-am dat vouă, data trecută?

— Eu sunt sora cea mare şi m-ai botezat cu numele Iarna.

— Mie mi-ai dat numele Toamna, Preasfinte, şi sunt a doua fiică a anului.

— Iar pe mine m-ai numit Vara şi sunt cea de-a treia soră.

— Eu sunt mezina, Doamne! Mă numesc Primăvara. Dumnezeu le privi pe toate cu bunătate şi apoi le zise:

— Poruncesc să se împartă cele douăsprezece luni ale anului în părţi egale, urmând ca fiecare soră să ia câte o parte.

Auzind aceasta, fiica cea mare, Iarna, se întunecă la faţă şi vorbi cu îndrăzneală:

— Doamne, eu sunt sora cea mai mare şi, având drepturile primului născut, trebuie să primesc partea cea mai mare din moştenire.

Atunci, Dumnezeu se încruntă, afundându-se în tronul său ceresc şi hotărî, în sinea sa, cum să împartă celor patru surori lunile anului, după firea fiecăreia.

Aşa că Iarna, fiind atât de rea şi de îmbufnată, primi lunile cele mai reci, urâte şi posomorâte: decembrie, ianuarie şi februarie.

Toamnei, celei de a doua surori, îi dărui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie şi noiembrie. însă, după cum ştiţi, cel ce are multă bogăţie, are şi multă supărare. Dumnezeu îi dădu tot atâta tristeţe, câtă bogăţie, deoarece nici Toamna nu se arătase total mulţumită la împărţeală.

Cele două surori mai mici, Vara şi Primăvara, fiind cele mai bune, mai blânde, mai cuminţi şi mai mulţumite de ce lea dat Domnul, au avut norocul de a se bucura de cele mai frumoase luni. Vara a primit lunile iunie, iulie şi august, iar Primăvara – martie, aprilie şi mai. Deoarece s-au iubit atât de mult, una cu alta, Creatorul lumii a avut grijă ca să nu se observe schimbarea vremii între lunile Primăverii cu cele ale Verii. El a făcut ca Primăvara să fie atât de mult aşteptată de către oameni, mai ales de către copii. Iar Atotputernicul a făcut ca vestitorul Primăverii, cintezoiul, să cânte în lunile când natura reînvie.

Dumnezeu a ştiut cum să rânduiască anotimpurile, care au rămas de-a pururi într-o ordine şi armonie perfectă: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna...

Legendă
 424 de cuvinte

Опубліковано в Румунська мова

Sonata lunii

Într-o seară Beethoven se plimba printr-un parc și, fiindcă era obosit, s-a așezat pe o bancă. Cerul era senin și înstelat, iar copacii – niște siluete de uriași, care-și mișcau alene coroanele pletoase și foșneau la adierea vântului.
În sufletul marelui artist începu să vibreze o muzică nedeslușită, ca zumzetul unei orchestre îndepărtate.
— Luna! Răsare luna, – spuse el unei fetițe, care stătea tăcută pe aceeași bancă.
— Da... Răsare, – murmură fetița încet.
— Vezi cum strălucește? – continuă el. Își strecoară privirile de argint printre rămurele în mijlocul unei pulberi luminoase. Priveșre ce minunăție!
— O vezi? spuse Beethoven înfiorat, întorcând capul spre fetița de alături, dar ea privea în pământ. Mirat, el spuse cu adâncă amărăciune:
— Cum poți fi așa de nepăsătoare? Oare cum pot sta unii oameni așa, cu suflet de piatră, în fața nemărginitei frumuseți a naturii? Nu-ți place luna? De ce nu vrei s-o privești?
Fetița ridica spre el fața slăbuță și tristă, udă de lacrimi, care în lumina lunii sclipeau ca diamantele, și răspunse:
— Eu n-o văd. Sunt oarbă.
O mâhnire grea l-a cuprins pe muzician, răsunând în inima lui simțitoare scurt și dureros ca o harpă căreia îi rup toate coardele dintr-o lovitură.
— Iartă-mă! N-am știut, – spuse el.
— Nu-i nimic... Dacă ați ști cât de mult doresc s-o văd, să mi-o închipui, dar în bezna din jur nu-i nimic.
Beethoven privea încordat cerul, stelele, luna și în liniște adâncă începură să picure sunete ca niște stropi de apă vie. Se ridică și, luând fetița de mână, spuse:
— Vino! Poate că în seara aceasta vei vedea luna.
Ajunse acasă, se așeză în fața pianului și, închizând  ochii, revăzu din nou acel răsărit de lună, iar sunetele instrumentului revărsau în melodie valuri de lumină.
 
El întoarse capul spre fetiță ca și în parc întrebând-o:
 
— O vezi?
— O văd! O văd... – repetă copila cu obrazul luminat și plin de lacrimi de bucurie.
Așa s-a născut „Sonata lunii”.
După Gh. Dumitriu
327 cuvinte
Опубліковано в Румунська мова
Сторінка 1 з 6
 
Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.