загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Priveliștea grandioasă a heleșteului

Pământul scăpat de strânsoarea vegetației era negricios și colbos, încăt caii intrau cu picioarele în el ca-ntr-un lichid fumegător. O perdea groasă și scundă de sălcii se rezema în jos pe orizont, și din cauza netezimii solului toată întinderea avea înfățișarea unui smârc, cu deosebirea că adevăratul heleșteu era mai întunecos și lucios. Smocurile rare de buruieni înfipte ca niște gheare întoarse în sus semănau cu ierburile din iconografia bizantină. și, ca și acolo, un soare uriaș de aramă se lăsa înroșit pe zare.
      Priveliștea era sinistră și grandioasă. În apropierea heleșteului, pământul începu să se înnoroieze și să se crape în câteva mici râpe. Apa se întindea neagră, liniștită, sprijinindu-se în fund pe un pâlc de sălcii și, la margini, pe păpuriș tăiat asemeni unei perii. O bună parte din suprafața apei era presărată cu cotoare retezate de trestii și chiar cu trunchiuri de copaci, de unde se vedea că apa se întinsese cu mult peste albia ei veche. Părea că aici fusese o stațiune preistorică pe palafite, din care nu mai rămăsese decât pilonii. O spumă groasă, băloasă ruina toată fața apei verzi, și un miros pătrunzător de lintiță umplea aerul. Dinspre sălcii, câteva bivolițe și vaci înaintau până la pântece în apă, supravegheate de un copil gol, cu abdomenul prea umflat. Un muget răsună prelung din depărtare, și din băltoacă îi răspunse, cu tonuri scurte de flaut, broaștele. Era o apă mocnită, smârcoasă, cum apare uneori în visele grele în care adormitul se cufundă mereu în nămoluri universale și nu scapă de ele decât zburând pe deasupra. Un om venea de undeva, de-a lungul bălții, cu o coasă pe umăr. Umbros, deșirat, cu fața suptă, împăroșată și ceroasă, părea însăși moartea...

           Se auzeau numai lătrături de câini, unele apropiate, altele pierdute în depărtări, și țârâitul multiplu al greierilor. Urechea nu percepea la început decât un scârțâit confuz, apoi începea să desfacă țârâiturile în infinitele lor componente, distingând semnale și răspunsuri, întreruperi, tonuri felurite. Un glas părea că răsare chiar în apropierea urechii, altul răspundea înăbușit din centrul pământului. Țârâitura curgea cu monotonia tic-tacului unui ceas, neobservată prin obișnuință, huruitoare prin prea multă atenție. Ca printr-o ocultă corespondență, pulberea de stele de pe cer își schimba țesătura mereu, așa cum și-o schimbă o spumă fină de săpun care se topește. Unele stele luceau mai repede, altele se stingeau, și mișcarea continua mereu, ca o fierbere.

După George Călinescu
397 de cuvinte

Israel – drumuri de parcurs în Țara Sfântă

Statul Israel cunoscut ca și Țara lui Israel, e situat în Orientul Mijlociu, pe coasta estică a Mării Mediterane.

Israelul este o tară frumoasă, cu orașe pline de verdeață, oameni primitori, mâncare bună și foarte multe locuri de vizitat.

Munți și câmpii, pământuri fertile și deșerturi sunt adesea situate la câteva minute unele de altele.

Israelul poate fi împărțit în patru regiuni geografice: trei, sub forma de bande paralele, de la nord la sud și a patra regiune, în mare parte aridă, situată în jumătatea sudică.

Câmpia de coastă, care se întinde paralel cu Marea Mediterană, este compusă din dune nisipoase, marginită de terenuri arabile care se întind în interiorul țării. În nord, nisipul plajelor este uneori punctat de stânci calcaroase și nisipoase. În Câmpia de coastă locuiește mai mult de jumătate din populația țării, și include marile centre urbane, porturile la apa adânca, marea majoritate a industriei țării și o mare parte din agricultura sa, cât și servicii turistice.

Mai multe lanțuri muntoase străbat țara de-a lungul ei. Turiștii sunt atrași de diversitatea geografică a Israelului, de așezămintele religioase și arheologice, de bogata ofertă de soare și de serviciile de resort moderne de pe Mediterană.

Israelul are o istorie de peste patru mii de ani, iar orașe vechi și ruine se găsesc la tot pasul. Cele mai cunoscute atracții turistice din țară sunt: Biserica Sfântului Mormânt, Cetatea Ierusalimului, Grădinile suspendate din Haifa, Stâlpul Biciuirii, Altarul pe Piatră a Sfântului Mormânt. Cele mai importante orașe din Israel sunt: Ierusalimul, Tel-Aviv și Haifa.

În Ierusalim se află locurile sfinte ale celor trei mari religii monoteiste ale lumii: Zidul Plângerii, loc de rugaciuni și sursă de inspirație pentru evrei; Domnul Stâncii, moschea Al-Aqsa, considerat drept cea de a treia așezare sâantă a Islamului, grădina Getsemani, biserica Sfântului Mormânt, Via Dolorosa și alte locuri creștine legate de viața și moartea lui Isus din Nazaret.

Intensitatea ardorii religioase în această țară este pur și simplu copleșitoare: în vechiul oraș al Ierusalimului, toți se roagă: evreii la Zidul Vestic, musulmanii la Domnul Stâncii, iar creștinii la Biserica Sfântului Mormânt, fără a mai vorbi de numeroase sinagogi, biserici și moschei. Viața spirituală evreiască se defăsoară în jurul casei, al caselor de studiu și al sinagogilor – acestea din urmă fiind cele mai accesibile vizitatorilor.

Din presă
377 de cuvinte

Mătușica

A venit mătușica să odihnească într-o bună seară, cu un coș mare de papură pe care îl tot muta dintr -o mână în alta. A intrat pe undeva prin fundul ogrăzii, s -a așezat jos lângă un nuc bătrân să -și odihnească picioarele și să mai vadă ce se mai face î n jur...

Toată ziua ceea până seara își tot căuta de lucru și până la urmă s-a împăcat cu gândul că pierde ziua...

Avea ceva mătușa că nu se mai putea opri. Zicea că o poartă mâinile căutându-și singure de lucru – ar sta ea cuminte cum i se spune,dar o poartă mâinile și nu le poate stăpâni. Ca s-o facă să se odihnească măcar cât de cât, au rugat-o să brodeze câteva fețe de masă, crezând, de bună dreptate, că brodând și stând la umbră, mătușa s-a odihni. Ei, de unde! O zi și jumătate a stat mătușa adunată în două până n-a gătit brodatul – dimineața fețele de masă erau așternute, iar mătușica umbla prin ogradă cu doi pui în poală – se rătăcise sărmanii, nu mai puteau găsi cloșca.

Cam la o săptămână mătușa s-a sculat pe la zori, a udat florile, a măturat ograda, apoi s -a spălat și a declarat directorului că se duce acasă. Nu mai poate sta. I-i dor de sat, și apoi nepoții, uite, încep mâine-poimâine să umble la școală și n-au să-și poată aminti unde li-s cărțile și caietele. Primăvara le-au aruncat cine știe pe unde și ea le-a cules în urma lor. Afară de asta nu mai poate dormi nopțile că prea s-a odihnit – ea doarme când îi obosită.

Au ieșit cu toții s-o petreacă. Cineva a umplut coșul de papură cu flori, bucătarul, care pesemne, din vreme în vreme se folosea de ajutorul ei, i -a copt prăjituri pentru nepoți și i-a făcut un pachețel. Mătușa le-a mulțumit tuturor pentru cinste, pentru tovărășie, pentru poftire și mai știu eu pentru ce, apoi a pornit la drum.

Se întorcea mătușa din Nădușita, cu flori în coșul de papură, cu un pachețel pe care îl ducea cu multă grijă, de parcă vroia să ajungă prăjiturile în mâinile nepoților întregi, rumenite și calde cum le-a primit ea. Zâmbea larg, zâmbea din adâncul sufletului tuturor trecătorilor, de parcă ei cu toții au pus la cârmuire câte o vorbă bună pentru ea, au lăsat câte ceva din câștigul lor ca să se poată odihni.

După Ion Druță
 391 de cuvinte

Păpădia

Deoarece primăvara întârziase foarte mult, vânturile de la miazănoapte se dezlănțuiau din ce în ce mai mult, profitând de absența anotimpului brodat cu ghiocei.

Iarna i-a declarat război primăverii și, în cele din urmă după o luptă catastrofală ce parcă a despicat cerul în două, primăvara a ieșit biruitoare, slăbită de puteri, dar cu zâmbetul pe buze.

Natura s-a retrezit la viață și odată cu ea și păpădia. Anicuța a descoperit aceste flori din întâmplare. Într-o dimineață, privindu-le cu mare atenție a observat că și albinele se aflau în polenul florilor, lucru care i s-a părut și mai interesant și mai unic spre deosebire de celelalte flori.

Fetița, nemaivăzând asemenea flori de aur, s-a dus degrabă la fratele său și l-a anunțat și pe acesta că au înflorit bănuții galbeni.

Micuța  a  aflat  că  acele  flori  se  numesc  „păpădii”.

Nepărându-i-se frumos un astfel de nume pentru niște flori ca scoase din rai, se duse la bunica ei, întrebând-o dacă acela este numele adevărat al florilor galbene.

Spre deznădejdea ei, Anicuța s-a supărat cumplit când a aflat una ca asta și i-a pus ea un nume florilor, un nume secret, dar care vroia să rămână de acum înainte florilor — luminițe.

Dar, intr-o seara, fetița a văzut că florile nu mai erau în gradină. S-a supărat cumplit și s-a dus la bunica ei pentru a-i spune că florile au dispărut. Bunica i-a explicat că păpădiile nu dispăruseră și că vor reveni mâine dimineată odata cu albinele, doar că acum, după apus, ele nu mai au floarea deschisă și că sunt închise într-un căpăcel verde.

— Noaptea, la culcare, cu părul ei bucălat, de culoarea spicului de grâu, Anicuța părea ea însăși o floare de luminiță.

Ion Agârbiceanu
282 de cuvinte

Baba Dochia

Сând urci un munte şi vezi în cale o sumedenie de bolovani risipiţi, iar printre ei unul mai ridicat, oricine din partea locului îţi spune:

— Uite Baba Dochia cu oile!

Cică baba asta era urâtă şi rea de n-avea pereche. Feciorul ei se însurase cu o fată frumoasă, harnică şi cuminte; dar baba nu o putea suferi.

Într-o zi, dădu nurorii sale un caier de lână neagră să-l spele până l-o albi. Şi, când biata femeie spăla lâna şi plângea, iaca un moşneag că trece pe acolo

— De ce plângi, fata moşului? întrebă unchiaşul.

— Cum să nu plâng, dacă soacră-mea mă pune la munci grele şi mă pârăşte lui bărbatu-meu că nu-s bună de nimic?

Atunci moşul, care era chiar Dumnezeu, dintr-o vorbă înălbeşte caierul; şi-i mai dă şi un buchet de ghiocei să-l ducă babei. Cum văzu baba ghioceii, crezu c-a venit primăvara şi strigă:

— Feciorul mamei, hai să urcăm oile la munte, că s-au ridicat zăpezile!

Iute, Baba Dochia îşi pune nouă cojoace şi porneşte cu turma la munte.

Şi a dat Dumnezeu întâi nişte zile călduţe. Atunci baba  începu să se dezbrace de câte un cojoc, în fiecare zi, până a rămas numai cu unul. Şi apoi, dintr-o dată, s-a lăsat un îngheţ, de crăpau pietrele şi n-a mai putut baba îmbrăca celelalte cojoace, căci îngheţaseră şi ele.

Şi, fiind acolo sus pe munte viscol şi ger mare, baba s-a făcut peste noapte sloi de gheaţă, împreună cu oile din jurul său. Iar cu vremea, sloiurile de gheaţă s-au transformat în bolovani de piatră.

Toată povestea s-a întâmplat între întâi şi nouă martie, când Baba Dochia şi-a lepădat cojoacele. De aceea, aceste zile, până în ziua Mucenicilor (nouă martie), se numesc şi Zilele Babei.

 Legendă

 
291 de cuvinte
 
Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.