загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Cum călătoresc păsările

Unele păsări şi păsărele nu pot să îndure frigul iernilor de la noi. Altele se tem că, atunci când pământul se va acoperi cu zăpadă, ele n-au să mai găsească nici seminţe, nici fructe şi nici musculiţe.

Toate aceste păsări şi păsărele, ca: rândunica, privighetoarea, cucul, turturica, prepeliţa, barza, cocorul pleacă pe la începutul lui septembrie, spre ţinuturi mai călduroase, şi anume în Africa. Ele ajung în călătoria lor până dincolo de izvoarele Nilului.

Cât au de suferit bietele păsări în drumul lor! Furtuna şi oboseala le aruncă de multe ori în mare. Milioane dintre ele se prăpădesc, înainte de a ajunge pe pământul căutat...

Păsările călătoare nu pornesc niciodată singuratice, ci întovărăşite în grupuri mari, cu rânduială şi de obicei conduse de câte una mai bătrână.

Modul în care se rânduiesc, în timpul călătoriei, este variat.

Rândunelele şi păsărelele însă, călătoresc în stoluri neregulate. Din această pricină ele sunt mai tot timpul în primejdie. Când vine vremea plecării, rândunelele sunt neastâmpărate, iar strigătele lor de chemare sunt mai dese. Se adună pe acoperiş sau pe sârmele de telegraf, iar în ziua plecării, stolul se ridică sus de tot. De obicei, pleacă seara, după apusul soarelui şi din când în când se odihnesc. Partea cea mai grea a drumului este călătoria peste Marea Mediterană. Obosite, rândunelele se aşează pe catargele corăbiilor, de unde unii marinari le gonesc.

Raţele sălbatice se aşează în linie dreaptă, gâştele în linie oblică, iar cocorii în unghi ascuţit, pentru a spinteca aerul mai cu uşurinţă. Din timp în timp, pasărea din vârful unghiului, obosită, îşi schimbă locul, ducându-se spre coada stolului.

Din presă
266 de cuvinte

Marea – o apă folositoare

Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi, la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace, ca voi, pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcând palate în care, pe furiş, intră scoicile, prin acoperiş.

Marea este o apă folositoare. Ea se întinde de aici şi până în zare. Se întinde şi mai departe, fireşte, dar marea aceea nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă ca la un fel de săniuş. Dar, mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe peşti. Peştii sunt aici mulţi ca iarba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cântă pe lângă Insula de Coral.

Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferestraie şi, dacă te prind, te taie. Unde este apa mai adâncă, înoată nişte peşti urâţi, atât de urâţi, că nici între ei nu se mănâncă. Porcul de mare râmă algele de pe lângă maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cât luna. N-am o undiţă la-ndemână, că acum aş prinde una. Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările au toate pe fundul lor numai palate. Oamenii au scos cu nişte frânghii palatele din mare, să mai stea şi pe pământ, în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă nu-aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. În port marea scapă printre pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi pe-acasă. Se suie oamenii în ele şi se joacă de-a depărtarea. Farul acesta se vede în toată lumea, până la Mangalia.

Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se cheamă „sezon de furtună”. Atunci pe plajă nu mai stai, sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi alergăm către plajă, de ne sfârâie călcâiele. Ieşim de prin case şi de sub pălării, ca melcii din cochilii.

Dar să ştiţi, copii: ce e prea mult strică în viaţă. Deci, să nu-mi staţi toată ziua în soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile, care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două minute.

Enciclopedia pentru copii
382 de cuvinte

Sclavul şi leul

Un sclav, suferind din cauza purtării crude a stăpânului, fugi de-acasă şi, ca să nu fie prins, se adânci în deşert.

Rătăcind în căutarea unei fărâme de mâncare şi a unui adăpost, ajunse la o peşteră. Intră în ea şi o găsi goală, fără să ştie că e vizuina unui leu; şi, după câteva clipe, apăru şi leul, înfricoşându-l pe nenorocitul fugar.

Omul a văzut moartea cu ochii; dar, spre marea lui mirare, în loc să sară asupră-i şi să-l înfulece, leul se apropie şi începu să se gudure, scheunând şi arătându-i laba. Părându-i-se umflată, omul se uită mai de-aproape şi văzu că în talpă i se înfipsese un spin mare.

Îl scoase cu grijă şi îngriji leul cât putea de bine, astfel încât, cu timpul, rana se vindecă. Recunoştinţa leului nu avea margini: îl privea pe om ca pe cel mai bun prieten şi, o vreme, au locuit împreună în peşteră.

Dar a venit şi ziua când omului i s-a făcut dor de semenii lui; şi-a luat rămas bun de la leu şi s-a întors printre oameni. Aici, a fost curând găsit de vechiul lui stăpân. Pentru a-i învăţa minte pe ceilalţi sclavi, stăpânul îl puse în lanţuri şi porunci să fie aruncat fiarelor, la circ.

Când veni ziua, fiarele au fost lăsate în arenă şi, între ele, un leu uriaş şi fioros; iar bietul sclav a fost aruncat în mijlocul lor. Dar, mare a fost uimirea spectatorilor când au văzut că leul, de cum l-a văzut, a sărit în faţa sclavului şi, aşternându-i-se la picioare, a început să-şi arate bucuria şi dragostea! Era vechiul prieten din peşteră!

Spectatorii au cerut să i se cruţe viaţa sclavului; iar conducătorul oraşului, minunându-se să găsească atâta recunoştinţă şi credinţă într-un animal, a poruncit să li se dăruiască amândurora libertatea.

Esop
298 de cuvinte

Pâinea

Acum vreo sută de ani, o foamete cumplită se abătuse asupra unei părţi din ţara noastră. Din cauza lipsurilor, oameni şi vite mureau cu zecile.

Într-unul din satele asupra căruia se abătuse nenorocirea, trăia un proprietar, pe cât de bogat, pe atât de bun şi milos. Fiindcă în hambarele lui se găseau cereale mai multe decât avea el nevoie. El s-a gândit să vină în ajutorul oamenilor.

A strâns toţi copii din sat şi le-a spus să vină în fiecare zi la curtea lui, pentru a primi câte o pâine, atât cât va ţine foametea.

Zilnic, se adunau la casa boierului copiii înfometaţi. Cum vedeau coşul, se repezeau ca să aleagă pâinea cea mai mare. După ce o luau, cei mai mulţi plecau fără a spune măcar o vorbă de mulţumire binefăcătorului lor, care totdeauna şedea lângă coş.

Numai o fetiţă, îmbrăcată mai sărăcăcios ca toţi, aştepta deoparte până se potoleau. Apoi, se apropia sfioasă pentru a lua ce mai rămânea: pâinea cea mai mică.

Săruta  mâna  milosului  boier  şi  pleca  bucuroasă  spre casă.

Proprietarul a băgat de seamă dar nu a zis nimic. Ziua a doua şi în cele ce au urmat, copiii şi fetiţa s-au purtat la fel.

Într-o zi, la puţin timp după ce se depărtase fetiţa cu pâinea în braţe, boierul, ce nu plecase încă de lângă coşul gol, o vede întorcându-se în fugă spre el. Sfioasă, fetiţa i-a spus:

— Când am ajuns acasă şi am tăiat pâinea ca să dau o bucată mamei, care stă bolnavă la pat, am găsit în ea galbenii aceştia.

— Du-i înapoi boierului, Măriuţo, căci desigur din greşeală au căzut în aluat, mi-a spus ea. Sunt ai lui, a adăugat fetiţa întinzând banii ce străluceau la soare.

— Ia-i înapoi, copilă, a spus boierul, mângâind fruntea palidă a fetei. Sunt ai voştri, într-adins i-am pus în pâine, ca să răsplătesc modestia ta. Fii şi de acum înainte tot aşa şi Dumnezeu îţi va purta de grijă ţie şi sărmanei tale mame, care  a ştiut să te îndemne la bine. De azi înainte, mă voi îngriji eu de voi.

 

Povestire românească
346 de cuvinte

Liniştea nopţii sfinte

Când Dumnezeu a hotărât să izbăvească lumea de păcat a trimis pe îngerul Gavriil în cetatea Nazaret, la Fecioara Maria. Şi intrând îngerul la ea, i-a spus că a fost aleasă de Dumnezeu să nască pe Iisus, Fiul Său.

Fecioara Maria şi bătrânul Iosif, logodnicul ei, au plecat din Nazaret spre Betleem, căci de aici se trăgeau după neamul lor. Călătoria n-a fost uşoară, întrucât Fecioarei Maria i se apropia vremea să nască.

Când au ajuns la Betleem, se înnoptase. Casele erau pline de oameni care veniseră din toate părţile să se înscrie, căci după poruncă, fiecare om trebuia să se înscrie în localitatea sa de baştină când sosi vremea naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. În zadar bătură pe la uşi, căci nimeni nu avea loc să-i primească. În cele din urmă se adăpostiseră într-o peşteră de la marginea Betleemului, care servea drept staul pentru vite.

Aici, în liniştea nopţii sfinte, când toată lumea dormea, Fecioara Maria născu pe Fiul Său. Cu multă bucurie îl luă în braţele ei de mamă, îl înfăşă în scutece şi-L culcă pe fân în iesle.

Nu departe de peşteră se aflau nişte păstori care vegheau în miez de noapte lângă turmele lor de oi. Deodată, o lumină puternică coborî din cer şi un înger al Domnului stătu lângă ei. O spaimă mare îi cuprinse pe toţi. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi!” Şi le-a vestit lor despre Naşterea lui Hristos.

Împreună cu îngerul s-a văzut deodată o mulţime de oaste îngerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Era cel dintâi colind.

După ce a plecat îngerul de la păstori, aceştia, bucuroşi de cele ce aflaseră, au mers în mare grabă la Betleem. Au intrat în peşteră şi au găsit acolo pe Maica Domnului, aşa cum le vestise îngerul. S-au închinat Lui şi I-au adus daruri.

S-au întors apoi cu mare bucurie la turmele lor, vestind tuturor ce aflaseră de la înger şi ce văzuseră cu ochii lor în peşteră. Toţi se mirau şi se bucurau de cuvintele lor.

Această bucurie o trăim şi noi, creştinii, în fiecare an, când sărbătorim Naşterea Domnului sau Crăciunul.

Ca şi îngerii, în ajunul Crăciunului cete de copii se duc şi vestesc, prin colinde, Naşterea lui Hristos.

Din presă
 
381 de cuvinte
 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.