загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

O rază

S-a desprins raza din ghemul ei de aur şi a rătăcit prin senin. Şi-n întâia zi, tremurătoare, caută pe ce să se oprească.

Într-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb, plină, ochi, de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desiş, se repezi, sorbi apa, tulbură ce mai rămăsese, apoi se prăbuşi în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai trecea.

Raza călători mai departe.

Munţi, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai aşternut la drum. Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiţi, osteniţi, aduşi de şale, merg delaolaltă. Pe umeri de-abia îşi duc puştile cu spăngile ascuţite. Raza îi urmăreşte: ar vrea să se înfăşoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îşi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori şi crunţi înainte, scot puştile, şi într-o clipă, dimpotrivă lor alţi oameni se arată. O clipire: duşmanii se aruncă linii spre alţii, puştile răzbubuie, spăngile se-nroşesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineaori poate ca şi lupul din pădure, acum e şi el o fiară. Pe luciul de oţel al puştii lui se prelinge sângele.

Înfiorată, raza călătoreşte mai departe. Când vrei să rătăceşti, ai unde. Aşa, raza ajunge deasupra unui târg.

Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o mulţime de femei şi de bărbaţi sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă, şi-un vals molatic se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subţiri, şi albe ale cântăreţei. Ce mâini frumoase! Iar la degetul cel mic o piatră preţioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din înalt ea se scoboară, şi-n clipa aceea degetul fetei pare că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreaţa se opreşte, frânge cântecul şi se uită cu îngâmfare împrejur:

Mai departe. Un colţ curat, senin şi liniştit nu e pe lumea aceasta?

Emil Gârleanu
327 de cuvinte

Monumentul de la Putna

După mai multe izbânzi în luptele împotriva duşmanilor Moldovei, Ştefan-vodă hotărî să zidească o mănăstire mare şi frumoasă cum nu se mai pomenise.

Într-o dimineaţă, spune legenda, împreună cu mai mulţi oşteni credincioşi ai săi, el plecă din Suceava, cetatea de scaun a Moldovei, să aleagă locul mănăstirii.

Pâlcul de oşteni abia răzbate. în frunte merge un oştean călare ca să deschidă calea. După el vine un călăreţ cu chipul rotund şi privirea semeaţă. Calul lui e numai spumă. Stă drept în şa. Pletele îi curg pe spatele împlătoşat, ca valurile pârâului care îi duce cine ştie unde. Călăreţul acesta este Ştefan celMare, voievodul Moldovei.

—   Ce apă e asta? întrebă domnul Ştefan.

—   E Putna, Măria-ta – răspunse oşteanul din frunte.

— Mai mergem mult?

— Cum porunceşte Măria-ta.

Ajungând pe malurile Putnei, în dulcea şi frumoasa Bucovină, înconjurat de ostaşii săi, viteazul domn se sui cu dânşii pe o muchie de deal. Porunci apoi la doi dintre arcaşii cei mai voinici să-şi încerce puterea.

— Copii, trageţi! Astăzi vreau să mă-ntrec în arc cu voi, zise Ştefan.

Voinicii îşi pregătiră săgeţile, îşi încordară arcurile cu putere şi au tras. Săgeţile lor se duc ca vântul, de nu se mai zăresc.

Deodată se făcu o mare tăcere. însuşi Domnul cel mare al Moldovei, cu braţele sale vânjoase, a pus mâna pe arcul său. îl încordează cu putere şi trage. Săgeata zboară ca gândul.

Ştefan îşi trimite căpitanii s-o caute. Departe, departe, săgeata domnului Moldovei se înfipsese într-un paltin bătrân, frângându-se în două.

—  Acolo va fi locul mănăstirii, glăsui Ştefan.

—   Să trăiască Ştefan-vodă, răsunară glasurile oştenilor.

În scurtă vreme el a strâns pe cei mai pricepuţi meşteri, că ei au zidit o mănăstire cum n-a mai fost alta.

Azi, mănăstirea adăposteşte mormântul marelui străbun şi atrage mii şi mii de excursionişti din multe ţări de peste ho-tare.

Bucovina, ţinut de basm, este o adevărată comoară. Ea poartă, ca o salbă, străvechi monumente, adăpostind nepreţuite obiecte de artă, fiecare din ele amintindu-ne de un trecut glorios. Un astfel de monument este şi Mănăstirea Putna, din judeţul Suceava (România), zidită de Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Text adaptat
349 de cuvinte

Cântărețul

E de neam! Între toate lighioanele lumii, nu era alta care să aibă strămoşi mai aleşi şi mai de viţă. Pământul era o nimica toată, când neamul lor greieresc îşi ridica laudele lui însuşi, sub frunzele uriaşe. Ei biruiseră vremea – dăinuiau stăpâni în lung şi-n lat, ca şi pe atunci. Chiar un străbunic al lui, cu mii de ani înainte, fusese cântăreț în cuptorul brutăriei lui Por-împărat. Şi astea nu erau vorbe de ici, de colo, ci le povesteau bătrânii la toate nunţile lor. Căci doar aşa rămân poveştile pe lume.

Toate gândurile acestea năvăliseră greierului în cap într-o seară, când nu putea aţipi din pricina unei privighetori care-i împuiase capul cu cântecele ei,de sus, din copacul sub care dânsul se odihnea. „Mă rog, n-aş putea-o vedea şi eu pe dihania asta? Ce neam aşa de obraznic să fie?” se întreba greierul. Şi cum numai de întrebat se putea întreba singur, ca să afle şi-un răspuns, îşi puse în minte să iscodească pe o lăcustă, deşi numai la gândul că avea să vorbească unei obrăznicături care îndrăznise să se întreacă din sărit cu ei îl apucau furiile. O căută totuşi şi n-o găsi. Şi cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe un licurici să-i lumineze calea. Şi, aşa, se întoarse.

Toată nopticica nu închise ochii. Privighetoarea îşi făcuse de cap. Îl mai mângâie însă pe greier iubirea şi laudele pe care o mulţime de vaca-domnului — gângăniile cele roşii stropite cu negru — i-o arătau. Lasă că-1 căinau că nu putuse dormi, dar din semnele lor, greierul înţelese că şi ele erau mirate de îndrăzneala unei păsări venetice care tulbura liniştea băştinaşilor de neam. Greierului i se umfla inima în piept de mândrie, şi, în zori de zi, li se închină cu plecăciune, poftindu-le, în juru-i, să-i asculte. Şi cu toată oboseala, greierul le cântă, în cinstea lor, un imn al dimineţii. Iar vacile-domnului îl rugau să nu mai contenească, fiindcă ele altceva n-aveau de făcut, decât să-l asculte.

Şi le-a cântat greierul până ce soarele s-a ridicat de câteva suliţi pe cer. Iar încălzindu-se grozav, cântăreţul se rugă de iertare, să aţipească puţin. Şi se adăposti sub frunza unei rochiţa-rândunicii. Iar vacile-domnului se sfătuiră, se ridicară pe firicelele de iarbă dimprejurul culcuşului cinstitului cântăreţ şi, legănându-se uşor, începură să-i facă vânt, să doarmă în răcoare, cum se şi cuvenea unui mândru crai ce era.

După Emil Gârleanu
394 de cuvinte

În natură totul este independent

Fiecare plantă îşi începe viaţa în sol. Nimerind în sol fertil, sămânţa încolţeşte. Pentru creşterea şi dezvoltarea plantei sunt necesare substanţe hrănitoare, aer, apă, lumină şi căldură.

Oare pot trăi animalele fără natura lipsită de viaţă? Ref-lectează!

Animalele respiră cu oxigenul care se conţine în aer. La fel, ca şi fără hrană, majoritatea din ele nu pot trăi fără apă. Elanii, căprioarele, cerbii, vacile ling sare. Păsările înghit ni-sip, pietricele mărunte, pentru ca hrana lor să se mărunţească mai repede în stomac.

Animalele nu ar putea supravieţui fără căldura şi lumina soarelui.

Natura lipsită de viaţă, de asemenea, este mediul de viaţă pentru numeroase animale. În apă vieţuiesc peştii,moluştele, gândacii acvatici. O parte din viaţa lor şi-o petrec în apă broaştele, ţestoasele, castorii, nutriile, ondatrele. In apă îşi găsesc hrană păsările acvatice. Însă ca să-şi poată găsi hrana, majoritatea păsărilor zboară. Solul este adăpostul viermilor, cârtiţelor, popândăilor, şoarecilor, bursucilor şi vulpilor.

Plantele şi animalele sunt legate între ele prin lanţuri trofice. Aminteşte-ţi din ce verigi este format lanţul trofic?

În natură lanţurile trofice sunt mai lungi şi mai complicate, decât cele pe care ai învăţat să le alcătuieşti. Fiindcă fiecare animal erbivor reprezintă o pradă pentru mulţi răpitori. De exemplu, şoarecii sunt mâncaţi de vulpe, viperă, bufniţă. Şoimul vânează veveriţe, gaiţe, cuci şi alte păsări şi animale mici. În natură răpitorii mai puternici îi atacă pe cei mai slabi.

Oare nu se poate întâmpla ca animalele răpitoare să nimicească toate animalele erbivore sau acestea din urmă să mănânce toate plantele? în natură aşa ceva nu se poate întâmpla. Savanţii au calculat că animalele răpitoare sunt totdeauna mai puţine decât cele cu care ele se hrănesc. Iar numărul animalelor erbivore depinde de faptul câtă hrană vegetală există pentru ele. Supravieţuiesc doar acele animale, care pot să-şi dobândească hrana. De exemplu, dacă va rodi puţină ghindă, vor rămâne mai puţini răpitori. Din ce cauză? Pentru ei va fi puţină hrană – animale erbivore.

Omul este organism viu, parte a naturii cu viaţă. El respiră oxigen din aer, bea apă, consumă hrană vegetală şi animală. Pentru viaţă mai are nevoie de căldură şi lumină.

 

Din presă
351 de cuvinte

Doi mari prieteni: Eminescu şi Creangă

Când venea cu trenul la Iaşi, deşi-i sfârâiau călcâiele după Veronica Micle, „bădia Mihai” lua birja din gară şi se oprea în râpa Ţicăului, la prietenul mai vârstnic, Ion Creangă. Acolo avea povestitorul cel voinic şi mătăhălos, cu limba ca meliţa, o căsuţă cu ferestrele cât palma, numită bojdeucă. Ei, şi în ziua aceea de arşiţă, când musafirul îşi lăsa genţile pe cărare, lângă izvor, ocolind cerdacul, ce-mi aude în spatele bojdeucii?

— Bâl-bâl-bâl!

Ce era? în butoiul cel mare, plin ochi cu apă, ieşeau bulbuci. Deodată, din cadă a ieşit capul lui Creangă, ce nu ştia de sosirea oaspetelui. Făcea baie răspopitul şi se visa într-o bulboană din Ozana.

— Bădie Mihai! Tu erai? Măi Nică, boţ cu ochi, că era să-ţi crape inima de spăriet! Ce surpriză! Domnul Eminescu!

— Chiar el! în carne şi oase, bădiţă Creangă din Humuleşti. Îmi fierb straiele pe mine! Mare năduşeală la Iaşi!

Ion Creangă ieşi destul de sprinten din butoi.

— Păi, ce mai aştepţi, bădie Mihai? Haide, huştiuliuc în butoi! Să te răcoreşti degrabă, drumeţule! Ce bucurie mi-ai făcut! Cât te-am aşteptat să vii, poete!

— Ba am venit, Nică din Humuleşti.

— Domnule Eminescu, matale erai?! căsca ochii cât cepele ţiitoarea Tinca, apărută din grădină.

Nu peste multă vreme, când rândunelele ciripeau prin cuiburile prispei, Tinca aşeză pe masa.

— Coană Tinca! îndrăzni poetul într-un târziu. Rogu-te un lucru. Uite un pumn de parale, pentru birjă şi bunătăţuri.
 
Du-te şi cheam-o aici pe doamna Veronica.
— M-oi duce, coane Mihai, cum m-am dus şi altă dată.
Că citesc în ochii mătăluţă un dor neastâmpărat...
Cam aşa se desfăşurau întâlnirile celor doi mari prieteni. Eminescu îl  cunoscuse pe învăţătorul Ion  Creangă în vremea când era revizor şcolar. În bojdeuca din Ţicău, poetul a locuit, mai întâi, când era revizor şcolar, dar şi mai apoi, în multe rânduri. Mihai l-a îndemnat pe Ion să pună pe hârtie poveştile, povestirile, amintirile din copilărie.

Când Eminescu se mută la Bucureşti, învăţătorului Ionică i se frânge inima de urât şi amăreală, trimiţându-i scrisori înduioşătoare.

 

Bogdan Crăciun
340 de cuvinte
 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.