загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

O sărbătoare a sufletului

Ningea. Peste Câmpia Sorocii ningea încet, domol, agale, şi venea potopul cela alb de sus nu ca o ninsoare oarecare, ci ca o mare binefacere cerească. Fulgi măşcaţi şi blânzi cădeau nu atât pe pământ,cât pe săracul suflet omenesc, pentru a-1 mai mângâia, pentru a-1 mai îmbărbăta oarecum. „Elei, Doamne, d-apoi cine şi-o mai fi adus aminte şi de noi?!” – se mirau ţăranii, iar în vreme ce stăteau ei de se mirau, de sus cernea cu fulgi pletoşi, frumoşi şi albi. De vânt

– nici pomeneală. Iese lumea de se miră şi sus în deal, şi jos în vale, iar din cer tot coboară, legănându-se a jale, legănându-se a dor, fulgi aleşi numai unul şi unul. O zi întreagă s-a mirat lumea, o zi întreagă a tot nins, ş-a fost o zi cum alta nu mai poate fi.

— Aşa ninsoare mai rar, ziceau bătrânii, aşa ninsoare îţi vine o dată în viaţă, atunci când îţi vine...

Sufletul tresaltă, sufletul caută în fel şi chip să se dumerească – de unde atâta seninătate şi voie bună? Crăciunurile au trecut demult – şi cel după stilul nou, şi cel după stilul vechi, dar, pentru că unica şi marea minune a iernii rămânea tot ea, sărbătoarea aceea, oamenii şi-au zis: „Măi, s-a întors Crăciunul”, şi întreaga Câmpie a Sorocii, cu văile şi dealurile sale, cu satele şi cătunele sale, îngâna în sinea ei o colindă pe care cerul i-o tot picura de sus fulg cu fulg, vers cu vers.

Frig – deloc. Era cald, era  moloşag, aşa încât  oamenii şi-au lăsat vetrele, cuptoarele, mai ieşind pe afară, şi vraja acelei ninsori a început a trezi doruri cine ştie de pe unde, vise cine ştie de pe când.

Şi tot ninge, ninge, ninge. Fulgi cuminţi, îngânduraţi se lasă peste case, peste garduri, peste câmpuri.

 

După Ion Druță

 296 de cuvinte

Mâinile mamei mele

Pe prispa însorită a unei căsuţe, şedea o tânără mamă, la măsuţa de lucru. Împletea un şal pentru fetiţa care se juca alături de ea cu păpuşile.

De la o vreme, fetiţa se uita din ce în ce mai atentă la mâinile mamei sale, Ochişorii albaştri, care cuprindeau cu dragoste întreaga făptură a frumoasei mamei, s-au umplut de nedumerire şi, nemaiputând răbda, fetiţa a izbucnit:

—    Mamă dragă, ce urâte sunt mâinile tale!

Lăsând lucrul deoparte, şi privind înlăcrimată chipul drăgălaş al fetiţei, mama cuprinde căpşorul bălai cu amândouă mâinile şi, sărutându-şi copila, îi spune:

Da, copila mea, într-adevăr, sunt foarte urâtemâinile mele.

Ceva mai la o parte - martor tăcut la această întâmplare, tatăl îşi citea ziarul. A lăsat să treacă vreo câteva clipe, apoi chemând-o au plecat împreună în grădină.

S-au oprit pe marginea unei brazde, la umbra îmbietoare a pomilor înfloriţi.

—  Ţie îţi plac poveştile, Mărioară?, a întrebat-o el.

—  Foartemult, a răspuns fetiţa.

—  Atunci, ascultă, că-ţi voi spune chiar acum una...

O mămică tânără şi frumoasă, cu mâini albe de domniţă, avea un singur copil, o fetiţă, pe care o iubea ca pe ochii din cap. Într-o zi, fetiţa dormea liniştită în pătucul ei. O scânteie a sărit din sobă pe covor, iar acesta a luat foc. Focul s-a întins cu repeziciune. Un fum negru şi des a umplut toată casa. La ţipetele sfâşietoare ale copilei, au sărit vecinii. Era prea târziu s-o mai poată scăpa. Flăcările cuprinseseră aproape totul şi limbi dogoritoare goneau pe cei care încercau a mai scăpa ceva.

Mama, care tocmai se întorcea, îngrozită, alergând disperată, fără a ţine seamă de pericol, s-a repezit prin mulţime spre camera copilei. Toţi au încercat s-o oprească, ştiind că nimic nu se mai poate face. Dar nu se găseau braţe puternice ca s-o ţină din drumul ei. Avea un singur gând: să-şi scape copilul. Înfruntând primejdia focului s-a repezit prin flăcări. A cuprins-o în braţe şi cu mâinile ei a potolit flăcările ce cuprinseseră hainele fetiţei. Cu fetiţa strânsă la piept, făcându-i pavăză din braţele sale, a ieşit în curte. Copila a scăpat, însă cu preţul rănirii mâinilor mamei sale. Mâinile ei frumoase erau acum vinete şi zbârcite din cauza arsurilor.

Curgeau şiroaie lacrimile din frumoşii ochi ai copilei. Fără a scoate un cuvânt, s-a ridicat de lângă tatăl său. Apropiindu-se de mama, a îngenunchiat în faţa ei şi, sărutându-i în lacrimi mâinile cele zbârcite, a zis suspinând:

Măicuţă bună şi sfântă, mâinile tale sunt cele maifrumoase mâini din lume.

Povestire românescă
416 cuvinte

Frumuseţea locului

Dacă aruncai privirea împrejur, la dreapta şi la stânga, vedeai drumul de ţară şerpuind spre culme, iară la vale, de-a lungul râuleţului, cât străbate ochiul, până la câmpia nesfârşită, afară de câţiva arini ce stăteau grămadă din jos de podul de piatră, nu zăreai decât iarbă şi mărăcini. La deal valea se strâmtează din ce în ce mai mult; dar aici vederile sunt multe şi deosebite: de-a lungul râuleţului se întind două şiruri de sălcii şi de răchite, care se îndeasă mereu, până ce se pierd în crângul din fundul văii; pe culmea dealului de la stânga, despre Ineu, se iveşte pe ici, pe colo marginea unei păduri de stejar, iară pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele încă nestârpite ale unei alte păduri, cioate, rădăcini ieşite din pământ şi, tocmai sus la culme, un trunchi înalt, pe jumătate ars, cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii ce se lasă croncănind de la deal înspre câmpie; fundul văii, în sfârşit, se întunecă, şi din dosul crângului depărtat iese turnul ţuguiat al bisericii din Fundu reni, învelit cu tinichea, dară pierdut oarecum în umbra dealurilor acoperite cu păduri posomorâte, ce se ridică şi se grămădesc unul peste altul, până la muntele Bihorului, de pe ale cărui culmi troienite se răsfrâng razele soarelui de dimineaţă.

Rămânând singur cu Ana şi cu copiii, Ghiţă priveşte împrejurul său, se bucură de frumuseţea locului şi inima îi râde, când Ana cea înţeleaptă şi aşezată deodată îşi pierde cumpătul şi se aruncă răsfăţată asupra lui, căci Ana era tânără şi frumoasă, Ana era fragedă şi subţirică, Ana era sprintenă şi mlădioasă, iară el însuşi, înalt şi spătos, o purta ca pe o pană subţirică.

Ion Slavici
280 de cuvinte

Și îmi aduc aminte...

Odată, la un Sfântul Vasile, ne prindem noi vreo câţiva băieţi din sat să ne ducem cu plugul. Şi în ajun toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhaiu ori un harapnic.

— Doamne, ce harapnic ţi-oi da eu, zise tata. N-ai ce mânca la casa mea?

Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am fugit de-acasă numai cu beşica cea de porc plină cu grăunţe, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele şi să rămân de ruşine înaintea tovarășilor. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că nici unul dintre tovarăşi n-avea clopot, în sfârşit, facem noi ce facem, mai o coasă ruptă, mai o cârceie, mai un vătrai cu belciug, mai beşica cea de porc a mea şi, pe după toacă, şi pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul... Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne zice câteva cuvinte îndesate:

— De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu! Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră, căci era om hursuz și pâclișit popa Oșlobanu. Și din spaima ceea, am fugit noi mai jumătate de sat înapoi, fără să avem când îi zice popii ceva, obicinuiesc a zice plugarii pe la casele ce nu-i primesc...

Şi intrăm noi la Vasile-Aniţei şi ne aşezăm la fereastră după obicei. Dar... cela nu sună coasa, că-i e frig. Celuia îi îngheaţă mâinile pe cârceie. Văru-meu Ion Mogorogea, cu vătraiul subsuoară, că nu ură. Şi numa-ţi crăpa inima-n tine de necaz.

Ş-odată şi începem. Şi ce să vezi? Unde nu se ie hapsâna de nevasta lui Vasile-Aniţei cu cociorva aprinsă după noi.

— Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă! zise ea. Dar cum se cheamă asta?

Atunci noi, la fugă, băieţi...

Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurământ, să umblăm tot împreună, ne-am despărţit unul de altul, rebegiţi de frig şi hămesiţi de foame... Şi iaca aşa ne-a fost umblarea cu plugul în anul acela.

După Ion Creangă
372 de cuvinte

Adevărata comoară

Un om bătrân, când era gata să moară, şi-a chemat fiii în jurul patului şi le-a vorbit astfel:

— Copii, vă las casa împreună cu via şi livada. Atâta am! Dar să ştiţi că, în grădina noastră, se află o comoară. O comoară nepreţuită. Săpaţi ca s-o găsiţi.

— În ce loc e comoara, tată? au întrebat feciorii şi fetele.

— Săpaţi voi peste tot şi-o veţi afla, dragii mei! răspunse şoptit bunul lor tată, dându-şi îndată sufletul.

După înmormântare, urmaşii lui au început să sape curioşi ba într-o parte, ba într-alta, până când au săpat toată via, toată livada. Au scormonit în zilele lui Mărţişor orice colţişor din grădină, însă n-au aflat comoara cu bani. Cu toţii s-au întristat. Apoi au uitat de comoară, crezând că bătrânul muribund delirase, rostind vorbe fără noimă.

Toamna însă, feciorii şi fetele au băgat de seamă că via lor a rodit întreit cât altădată. O răscoliseră de primăvara până toamna cu săpatul şi-o îngrijiseră ca niciodată.

— Ştiţi care-i comoara de care vorbea tatăl vostru, copii? îi întrebă mama, când mustul curgea şuvoi din teasc.

— Care, maică? Şi unde-i? Am răscolit pământul de multe ori şi n-am aflat nici un vas plin de aur şi argint, cum credeam...

— N-o să aflaţi niciodată o comoară cu bani sau cu aur! surâse mama, gustând mustul dulce, din ulcică. Tatăl vostru grăia despre altfel de comoară, copii, pe care - priviţi - aţi găsit-o!

— Via! Aceasta e comoara, a spus unul dintre feciori.

— Da, dar adevărata comoară este munca, adăugă altul. — Oare nu despre această comoară ne-a vorbit tata? Acum au înţeles cu toţii despre ce fel de comoară le-a vorbit părintele lor.

Munca ne scapă de trei mari rele: de urât, de fapte rele și de sărăcie.

Poveste
298 de cuvinte

 
Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.