загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Dragostea care s-a dus şi nu mai vine

Femeia aceasta, care trece prin umbre, această mamă fără de copii poartă-n piept patru morminte... Patru clopote negre bat sub patru aripi ale durerii...

Femeia aceasta, care se uită cum curge nisipul în clepsidre, această mamă fără copii poartă-n piept patru dureri ale lumii... Patru vânturi îi leagănă umbra, patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei solitare, care caută prin cimitirule lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: cel de-al doilea război mondial...

Patru strigăte păşesc pragul aşteptării acesteia şi-n nopţile lungi o-ntreabă pe rând, şi răspunde pe rând femeia aceasta cu patru basmale negre pe frunte…

 

Am venit, mamă, să-ţi văd ochii...

— Sunt, fiule, sunt ochii durerii... Două albii prin care s-au scurs lacrimi de mamă... Am venit, mamă, să-ţi aud cuvintele...

— Am numai patru cuvinte, fiule, numai patru cuvinte

în care vorbesc: Mihai e cuvântul în care-mi strig bărbatul...

Ion, Ştefan şi Teodor – cuvinte în care vă strig pe voi, copiii mei...

—  Am venit, mamă, să-ţi sărut mâinile...

– Mâinile mele, fiule, mâinile mele, care nu vă mai cuprind şi nu vă mai leagănă... Mâinile mele, fiule, mâinile mele, care au răscolit atâta pământ şi-au găsit roade mari, pe voi, doar pe voi nu v-am găsit... Mâinile mele, fiule, mâinile le-aş desprinde de trup, le-ar lua uşor văzduhul, le-ar înălţa sus, ca două strigăte adânci ar străbate cerul. Mâinile mele, fiule, mâinile mele, în care v-am legănat...

— Am venit, femeie, în urma feciorilor, să-ţi aduc, femeie, grea veste despre ei toţi, despre ceea ce nici ei singuri nu ştiu, despre moartea lor, a feciorilor noştri, femeie...

— Bărbate, bărbate, adu-mi feciorii din moarte, adu-i pe braţele tale, bărbate, adu-mi feciorii din moarte... Dacă-i nevoie să zacă-n pământ, din neamul nostru să zacă, mă ia pe mine, bărbate, mă pune-n pământ să zac trei morţi la rând, pentru toţi ei, feciorii mei...

Am venit, femeie, în urma feciorilor noştri să-ţi aduc, femeie, grea veste despre ei toţi...

Femeia aceasta, care se uită cum curge nisipul în clepsidre, această mamă fără de copii...

Patru flăcări se-nalţă din inima acestei femei care caută prin cimitirele lumii patru ani de naştere şi-un singur an al morţii: „Cel de-al Doilea Război Mondial”...

 

După Ion Vatamanu

360 de cuvinte

Prietenii

Ce bine este să ai prieteni adevăraţi! În prezenţa lor te simţi mai bine pentru că prietenii te susţin în momentelegrele. Prietenii îţi sunt aproape în orice moment: şi la nevoie, dar şi în clipele fericite; ei pot să se bucure împreună cu tine şi să împartă cu tine din bucuria lor.

Prietenul are aceleaşi interese ca şi tine, aceleaşi aspiraţii şi aceleaşi preferinţe. El nu are secrete faţă de tine, iar tu, la rândul tău, nu poţi să ascunzi nimic faţă de el. El este gata oricând să facă pentru tine orice. El te poate înţelege, te poate critica în mod constructiv şi te poate lăuda.

Dacă ai un asemenea prieten, preţuieşte-1 din toată inima! Nu te certa cu el pentru nişte fleacuri. Încearcă să-i înţelegi modul în care gândeşte şi să-i accepţi atât calităţile, cât şi defectele. Străduieşte-te să-i vii în ajutor în orice clipă. Nu uita că în prietenie se preţuieşte cel mai mult dreptatea, punctualitatea, fidelitatea, corectitudinea şi, nu în ultimul rând sinceritatea.

Prietenia şi prietenii pot fi diferiţi. La vârsta pe care o ai acum o înţelegi în limita copilăriei. Un prieten nu este altceva decât o persoană de aceeaşi vârstă în prezenţa căreia îţi petreci timpul liber, alături de care îţi faci lecţiile, vizionezi filme.

Uneori, atunci când te afli în mijlocul familiei, când toată atenţia părinţilor, a fraţilor, surorilor sau a altor rude este îndreptată asupra ta, poţi să ai impresia că prietenii nu sunt necesari. Pe parcurs, însă, îţi dai seama că un om de încredere în apropierea ta nu este ceva banal. Prietenia este relaţia care îţi dă încredere în forţele proprii, care te face să înţelegi mai bine lumea din jur.

Cu cât ne maturizăm şi creştem, cu atât mai mult dorim să devenim independenţi. Atunci ne schimbăm părerea despre adevărata prietenie. Prieteni ne pot fi colegii de clasă, de şcoală, vecinii, părinţii, fraţii şi surorile, persoane mai în vârstă sau, dimpotrivă, mai tinere. Uneori prieteni ne devin chiar şi profesorii noştri cărora le putem împărtăşi toate gândurile noastre, care ne povăţuiesc şi ne îndrumă paşii.

O prietenie adevărată rezistă de-a lungul timpului. Ea se păstrează indiferent de timpul care trece sau de distanţa care îi desparte uneori pe oameni. Înţelepciunea populară a sintetizat adevărata valoare a prieteniei în numeroase proverbe. Unul dintre ele concentrează în sine tocmai această idee: „Fă-ţi prieteni noi, dar nu-i uita pe cei vechi.”

 

Din presă
 
400 cuvinte

Mărturisire

De cu seară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie și domnul, ca să asculte liturghia și apoi să vie să prânzească la curte.

Când sosi Alexandru-vodă, sfânta slujbă începuse și boierii erau toți adunați. Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul, în ziua aceea, era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă. După ce a ascultat sfânta slujbă, s-a coborât din strană, s-a închinat pe la icoane și, apropiindu-se de racla sfântului Ioan cel nou, s-a plecat cu mare smerenie și a sărutat moaștele sfântului. Spun, că în minutul acela el era foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit. După aceasta, suindu-se iarăși în strană, se înturnă către boieri și zise: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie și până astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta; dar dumneavoastră știți că m-a silit numai dorința de a vedea contenind gâlcevirile și vânzările unora și altora, care ținteau la risipa țării și la pieirea mea. Astăzi sunt altfel trebile. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice Mântuitorul; „Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile”. Boieri dumneavoastră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca niște frați, pentru că aceasta este una din cele zece porunci...”

După Costache Negruzzi

278 de cuvinte

Calul Bălan

Și părintele Ioan de sub  deal, Doamne, ce om vrednic

și cu bunătate mai era! Ș-apoi, să fi văzut pe neobositul părinte cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni să-și dea copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintâi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgâtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. Însă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece...

Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat de dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gânduri, apoi a pus nume scaunului Calul Bălan și l-a lăsat în școală. În altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală, cu moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de școală nouă, un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos, și părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este și hramul bisericii din Humulești... Apoi poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa, din când în când, câte unul, și ceva mai grosuț, dacă se poate... Bădița Vasile a zâmbit atunci, iară noi, școlarii, am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis că în toată sâmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și câte greșeli va face să i le însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-i ardă școlarului câte un Sfânt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de incuri, a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana!

— Ia, poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinog sfântului

 

Nicolai cel din cui.

Și cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui bădița Vasile, Smărăndița a mâncat papara, și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plângea ca o mireasă, de sărea cămașa de pe dânsa. Noi, când am văzut asta, am rămas înlemniți...

 

După Ion Creangă
 
403 cuvinte

Hora

Satul e la horă. Și hora e pe ulița din dos, la Todosia, văduva lui Maxim Oprea. Casa vădanei este chiar peste drum de bisericuța veche și dărăpânată. Văduvia-i sărăcie lucie. Femeia a dat din rău în mai rău. Ce agonisește un cap de bărbat intr-o viață întreagă, o muiere nepricepută prăpădește intr-un an de zile, și mai puțin. Când a împreunat Maxim mâinile pe piept, în ogradă erau clăi de fân, în cele două grajduri nu mai încăpeau vitele, în șură și subt șopron n-aveau loc carele. Se vedea de departe belșugul.

Acuma ograda-i goală bătătură, iar în grajduri rage a pustiu o închipuire de vacă stearpă și veșnic flămândă.

Hora e în toi. Locul geme de oameni. Nucii bătrâni de lângă sură țin umbră. Doar câteva pete albe de raze răzbesc printre frunze gâdilând fețele aprinse de veselie. Zăduful ațâța sângele lumii. Peste Măgura Cocorilor atârna soarele îngălbenit de necaz că mai are o postată bună până la sfințit. Cei trei lăutari cântă lângă șopron să-și rupă arcușurile. Briceag, cu piciorul pe o buturugă, cu cotul stâng pe genunchi, cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfârâie degetele pe strune și cântecul saltă aprig, înfocat. Holbea e chior și are un picior mai scurt, iar la vioară numai trei coarde, dar sună cu aceeași patimă cu care Gavăn, un țigan urât și, negru ca un harap, apăsa cu arcul pe strune. Din când în când Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Gavăn atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. Apoi Briceag reîncepe mai aprins, strâmbându-se uneori la Holbea, alteori la Gavăn, cu deosebire când schimba melodia. Subt tropotele jucătorilor se hurduca pământul. Zecile de perechi bat „Ardeleana” cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scăpărau scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltorește, se așează în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală și de mulțumire.

 

După Liviu Rebreanu
319 cuvinte
 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.