загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Moara cu noroc

De la Ineu drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adăpi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.

Aici în vale e Moara cu noroc. Ori din care parte ar veni, drumețul se bucură când o zărește din culmea dealului pleșuv, căci, venind dinspre locurile rele, ea îl vestește că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aștepte alți drumeți, ca să nu plece singur mai departe.

Și fiindcă aici se opresc toți drumeții, încetul cu încetul s-a făcut bătătură înaintea morii, și oarecum pe nesimțite moara a încetat a mai măcina și s-a prefăcut în cârciumă și loc de adăpost pentru tot drumețul obosit și mai ales pentru acela pe care noaptea-l apucă pe drum. În cele din urmă, arendașul a zidit cârciuma la un loc mai potrivit, departe de câteva sute de pași de la râuleț, iară moara a rămas părăsită, cu lopețile rupte și cu acoperemântul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul.

Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar, împodobite cu țircălamul și vopsite cu icoane sfinte; toate aceste sunt semne care-l vestesc pe drumeț că aci locul e binecuvântat, deoarece acolo unde vezi o cruce de aceste a aflat un om o bucurie ori a scăpat altul de o primejdie.

Dar binecuvântat era locul acesta mai ales de când veniseră cârciumarul cel nou cu nevasta lui tânără și cu soacră-sa cea bătrână, căci ei nu primeau pe drumeț ca pe un străin venit din lume, ci ca pe un prieten așteptat de multă vreme la casa lor.

 

După Ion Slavici

330 de cuvinte

Nedumerire

Ca om care își petrecea viața pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc. Numai rareori se întâmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminică el venea adeseori cu câte doi-trei tovarăși, și atunci era în voie bună.

Lui Ghiță îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de veste la cârciumă. Ana fusese muncită de gânduri grele, care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas și care îi veneau iar de câte ori îl vedea pe Lică.

Dar plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiță despre cele petrecute și el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie!? și că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, și de atunci tăcea mereu și privea numai din când în când furișat la Lică, zicând în sine: „Trebuie să fie om rău și primejdios.”

Zilele treceau însă, Ana se simțea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiță parcă fugea de dânsa, parcă-i ascundea ceva și se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.

— Ghiță, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică.

— Eu!? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am cu toți drumeții: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea și plătește.

— Ghiță! Nu vorbi cu mine ca și când ai avea un copil înaintea ta. Tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci. Lică e om rău și om primejdios: asta se vede din ochii lui, din râsetul lui și mai ales din căutătura ce are. Nu e bine să te dai prea departe cu el.

— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul.

— Bine! grăi nevasta. Tu fă cum știi, dar să nu zici apoi că nu ți-am spus.

Sămădăul parcă știa tot ce se petrecea la Moara cu noroc, și aceasta îl nedumerea câteodată pe cârciumar.

Și mai mare i se făcu nedumerirea, când într-o zi Lică îi trimisese șase porci, dintre care patru nu erau însemnați cu nici unul dintre semnele înșirate pe veriga de sârmă. Ghiță a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, și tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească.

De aici înainte el într-adevăr se ferea de dânsa, iară ea își dădea silință să nu-l supere.

După  Ion Slavici
399 de  cuvinte

Teiul lui Eminescu

În zile de primăvară, parcul Copou din Iaşi se încarcă cu un neegalat parfum, dulce şi îmbătător, emanat cu dărnicie de bătrânul tei din aleea centrală, de existenţa căruia s-au legat multe clipe din viaţa nemuritorului poet Eminescu.

Atraşi de mireasma teiului în floare, mii şi mii de tineri şi vârstnici urcă dealul Copoului pentru a poposi pe aleile răcoroase ale parcului, la umbra tămăduitoare a arborelui ce stă de veghe de peste 200 de ani, asigurând tihna şi liniştea.

Sub teiul înmiresmat, în lumina feerică ce îi străbate coroana de frunze aplecată până aproape de pământ, ieşenii evocă amintiri duioase din vremi de mult trecute, care au creat, pentru vecie, o strânsă apropiere între sufletul poetului şi renumitul arbore secular din Copou. Legătura marelui poet cu bătrânul tei pare să se fi sudat datorită unui impuls al nostalgiei zilelor cănd tânărul student colinda pe sub teii din Berlin.

La naşterea lui Eminescu, teiul din Copou era deja un arbore falnic în mijlocul unui codru de stejari care domina dealul din partea nordică a Iaşului. Treptat, legendarul tei din Copou a devenit un simbol vegetal al Iaşului, un simbol al unei mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănţuită, care aminteşte atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc cât şi destinul unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri.

Ca arbore din covorul vegetal al ţării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinităţii, fiind considerat ca pomul sfânt al poporului român. Nu este întâmplător faptul că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgeţile trăsnetelor. Este ştiut că ţăranii, prinşi pe câmp de ploile repezi de vară, aleargă să se adăpostească sub un tei singuratic, evitând alţi arbori care ar atrage fulgerele.

De peste o sută de ani, vizitatorii veniţi de pe alte meleaguri luau, la plecarea din Iaşi, o frunză sau o floare din teiul de la Copou, considerate cele mai de preţ amintiri. În plus, în toamnele brumării, când Teiul lui Eminescu îşi scutură ramurile, elevii şi studenţii vin să culeagă frunze pentru a le aranja în albume, erbare sau între foile de carte, păstrându-le ca pe o icoană a sufletului.

 

Constantin Milică
 
358 de cuvinte

Peștera urșilor

... Cândva, aproximativ cu şaptesprezece mii de ani în urmă, s-au surpat numai câteva stânci. Acum se surpă din plămâni şi cerul, şi piatra, şi aerul..., delira el.

Nu înţelegea de ce îl preocupă atât de mult soarta captivilor Carpaţilor. Nu vedea nimic altceva decât lupta urşilor cu stanele de piatră, canibalismul lor nebun şi plânsetul pereţilor închisorii subterane. Stalactitele şi stalagmitele erau parcă nişte lumânări aprinse de către uriaşa frunte acoperită cu cetini, lumânări ce picurau cu lacrimi reci peste osemintele ultimului şi celui mai mare şi mai nenorocit urs din Carpaţii noştri.

Nici lampa aprinsă toată noaptea în camera din hotelul staţiunii balneare nu mai era lampă, era o stalactită fixată în golul de sus al încăperii, o lacrimă a munţilor... Era o aşteptare a unui sfârşit demn de plânsetul lor nocturn. Oricât ar fi închis ochii, totuna vedea această lumină ruptă din stâncă. Sau poate era o frântură de rază ca ceea ce a răzbătut prin pereţii de sus ai peşterii. Şi ea, raza, e captiva pietrelor de vreo şaptesprezece mii de ani...

... Prima oară, în noaptea din ajunul plecării, a deschis ochii în faţa celor trei brazi de la poarta casei părăsite undeva acum jumătate de secol... Undeva lângă o pădure, un râu, o livadă, două livezi, nişte tufari cu flori de liliac. Cineva, dacă nu chiar tatăl său, arunca o minge pe acoperişul casei de lemn. Şi el încerca s-o prindă, dar nu putea. Mâinile îi erau prea mici şi prea moi. Alături mai era un băiat care o prindea de rău de bine. O fi fost fratele mai mare sau altcineva care s-a oprit din trecere. Poate nişte vecini au vrut să se joace cu el?..

Grigore Bostan
Fragment din romanul „Peştera urşilor”
283 de cuvinte

Lupul

Deşi ştia despre ce-i vorba, domnul Toma se arătă mirat. Nu-i venea să creadă că asemenea întâmplări pot avea loc; să vie o nevastă de la Tarcău şi să găsească aicea, în Sabasa, câinele bărbatului ei. Tot aşa de mirat păru omul de gazdă, când văzu că într-adevăr câinele răspunde la numele pe care i-l da nevasta şi o cunoştea de stăpână cu mare bucurie. Dând lămurire la întrebarea nevestei, arătă că acest câine de pripas a venit la gospodăria lui astă-toamnă, din râpile muntelui. L-a văzut dând târcoale; pe urmă s-a suit pe-un colnic ş-a urlat, cum urlă câinii în singurătate. A coborât şi s-a aşezat în preajmă, supunându-se cu pântecele de pământ.

Munteanul a înţeles că poate să fie un câine rătăcit de la ciobanii care au trecut cu oile. L-a judecat deştept şi vrednic după înfăţişare şi a strigat la nevastă să-i caute o bucată de mămăligă rece. I-a dus mămăliga aproape şi i-a lăsat-o. El s-a apropiat şi a mâncat-o lacom, din două înghiţituri. A venit la poartă, aşteptând să i se dea drumul. Gospodarul a deschis poarta. El a intrat ş-au năvălit asupra lui cei doi câini vechi de casă. Fără a fugi, fără a năvăli asupra lor, fără a arăta colţii, numai puţintel arcuindu-se, şi-a dat el înţelegere cum că ar fi un pribeag care caută stăpân şi tovarăş. A trecut spre şură. L-au primit astfel şi cânii. Oamenii de casă i-au dat nume Pripas, pe care el l-a înţeles şi s-a purtat toată iarna cu vrednicie, străjuind în vremea nopţii în patru părţi a ogrăzii şi plătindu-şi cu dreptate hrana.

Acuma, se învoia gospodarul, dacă femeia asta şi-a găsit câinele şi-i trebuie, poate să şi-l ieie, dând numai cuvenita mulţămire gazdei. El nu se pune de pricină, aflând mai ales că-i vorba de un gospodar stăpân de oi, care s-a prăpădit şi nu se mai găseşte. În cele dintâi săptămâni, în unele după-amiezi, dulăul era fugar. Se ducea în munte căutând parcă ceva. Din câte spunea nevasta de la Tarcău, se vede că-şi căuta stăpânul. Tot se mai duce până la colnic. În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute câinele, Vitoria cunoscu altă binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – către care inima ei întruna sta îngenuncheată.

După Mihail Sadoveanu

407 cuvinte

 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.