загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Liniștea din suflet

— Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi-e greu să-mi părăsesc coliba în care mi-am petrecut viața și mi-am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într-însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și-mi vine să râd când mi-o închipuiesc cârciumăriță.

— Vorbă scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc și mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculți, iară dacă duminica e noroi, își duc cizmele în mână până la biserică, și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaș, iară dumnea la tustrei. Iaca liniștea colibei.

— Nu zic, grăi soacra așezată. Eu zic numai ce zic eu, vă spun numai așa, gândurile mele, iară voi faceți după gândul vostru, și știți prea bine că, dacă voi vă duceți la moară, nici vorbă nu poate fi ca eu să rămân aici ori să mă duc în altă parte: dacă vă hotărâți să mergeți, mă duc și eu cu voi și mă duc cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată dragostea mamei care încearcă norocul copilului ieșit în lume. Dar nu cereți ca eu să hotărăsc pentru voi.

— Atunci să nu mai pierdem vorba degeaba: mă duc să vorbesc cu arendașul, și de la Sfântul Gheorghe cârciuma de la Moara cu noroc e a noastră.

— În ceas bun să fie zis, grăi bătrâna, și gând bun să ne dea Dumnezeu în tot ceasul!

După  Ion Slavici
366 de cuvinte

Ora îmblânzirii cugetului

În acea mare, în acea cumplită învrăjbire a veacului, aşa crunt şi sălbătăcit cum era, bietul suflet îşi dădea sama că aşa nu se mai poate. Lumea căuta un reazem, o ieşire din prinsoarea în care a nimerit. Autoritatea stareţului de la Neamţ era de neclintit şi, oricât ar părea de ciudat, ora îmblânzirii cugetului a început, puţin câte puţin. Cu vremea, această completare a rugăciunii a avut darul de-a fi dus la o reîmprospătare totală a creştinismului.

Atunci, în acele vremuri grele, în acele vremuri cump-lite, se întâmpla că nici rugăciunea, nici ora îmblânzirii cugetului nu ajutau. Harul Domnului e una din cele mai mari taine ale lumii. Râvnim cu toţii la dânsul, dar peste unii se lasă, peste alţii trece. Uneori suntem primiţi, alteori rămânem lângă porţile închise.

Părintele Paisie avea o frumoasă psaltire, lucrată de mâna sa pe muntele Athos. Apoi călătorise psaltirea ceea cine ştie cât şi unde, până să fi ajuns iară la stăpânul său. Tinereţea fiind în genere nerăbdătoare, nerăbdători erau şi tinerii călugări de pe Sfântul Munte.

Trăiau de azi pe mâine, ţinându-se mai mult cu pomenile celor veniţi să se închine. Cât ţinea vara, era cum era, mai spre iarnă însă, când se rărea lumea prin mănăstiri, tinerii călugări îndurau o foame şi un frig, că era vai şi amar de dânşii. Ca să poată ieşi din iarnă, părintele Paisie a început a copia psalmi pe care, mai apoi, îi schimba pe pâine la creştinii veniţi de pretutindeni. Avea un scris de-o frumuseţe rară, apoi ştia a lega frumos foile, căci lucrase o vreme la tipografia de la mănăstirea Pecerska Lavra din Kiev. Psaltirile lucrate de mâna lui erau preţuite cu mult faţă de cele scoase de sub tipar-niţă.

Anii de foame şi sărăcie, petrecuţi într-o chilie săpată în munte, l-au călit, i-au format darul cuvântului scris, darul cuvântului rostit. Cu vremea a început să aibă ucenici şi, când s-au adunat destui, a fost înfiinţat schitul Sfântului Ilie. Fiind în fruntea schitului, părintele Paisie, fireşte, nu mai avea când copia psalmi. Faima lui însă creştea zi de zi şi, într-un mod cu totul neaşteptat faima ceea a început a se răsfrânge şi asupra psaltirilor sale aşa, încât ajunseseră a fi căutate prin toate colţurile lumii.

Cuvioşia şi seninătatea părintelui Paisie au tot adunat şi adunat adepţi în jurul lui, aşa încât schitul Sfântului Ilie a ajuns a fi mănăstire.

După  Ion Druță
397 de cuvinte

Meleag natal

Meleag natal! Involuntar în faţa ochilor îmi apare imaginea unui imaş de un verde crud, nişte mioare blânde pe-o coastă de deal, un strugure mare de poamă în poala bunicii, o ţărancă lucrând ogorul…

Şi, totuşi, meleagul natal este cel mai sfânt loc de pe pământ, este casa la care ştii că poţi oricând sa te întorci. Uşile lui sunt deschise orice ar fi. De ce? Pentru că şi tu la rândul tău îl poţi răsplăti! Fiecare cuvânt bun şi frumos este ca o parte dintr-un scut care apară locul natal. Fiecare din noi are posibilitatea sa mânuiască acest scut, deoarece oricine e demn sa trăiască pe meleagul lui natal!

El este ţara în care m-am născut şi al cărei cetăţean sunt. Împreună cu ceilalţi locuitori fac parte din poporul român... Meleagul  natal  este  locul  de  care  sunt  legat  sufleteşte.  El înseamnă întinse câmpii, dealuri bogate, munţi înalţi, râuri repezi, lacuri domoale, neasemuita mare şi extraordinara deltă. Toate acestea au viaţă prin ele însele, dar şi oamenii care trăiesc aici. Toate acestea nu pot fi uitate şi trădate: locurile şi oamenii cu care ai legat prietenii, oamenii cu care ai împărţit şi bune şi rele. În acest fel noi, românii, am devenit un popor paşnic, iubitor de ţară, primitor, harnic, prietenos. Aşa se face că şi unele din legendele noastre dau pildă urmaşilor despre astfel de calităţi.

Meleag natal, sunt cuvintele, pe care le poţi pronunţa cu adevărat doar atunci, când vin din suflet, altfel ele nu au valoare. E simplu să le rostești, însă sufletul nu reacţionează, inima nu are nici un sentiment. Tot ceea ce te înconjoară este meleag natal. Pământul străvechi lăsat de strămoşi. Ei au luptat pentru tine, pentru ca tu sa trăieşti în pace şi să te bucuri de minunile naturii. Pentru a mulţumi strămoşilor trebuie doar sa-ti iubeşti locul natal. Sufletul tău să fie împăcat atunci, când rosteşti aceste cuvinte.

Din presă
317 cuvinte

Legenda celor patru anotimpuri

Se spune într-o poveste veche şi sfântă că Dumnezeu, după ce a zidit lumea, cerul şi pământul, după ce a creat toate vietăţile, s-a gândit să le dea un rost şi celor patru fiice ale anului. Le lăsase înadins la urmă, fiindcă aceste rosturi erau dintre cele mai însemnate, pentru ordinea şi armonia lumii.

— Voi sunteţi cele patru fiice ale anului, grăi Dumnezeu, când surorile s-au aşezat smerite înaintea sa. Să-mi amintiţi ce nume v-am dat vouă, data trecută?

— Eu sunt sora cea mare şi m-ai botezat cu numele Iarna.

— Mie mi-ai dat numele Toamna, Preasfinte, şi sunt a doua fiică a anului.

— Iar pe mine m-ai numit Vara şi sunt cea de-a treia soră.

— Eu sunt mezina, Doamne! Mă numesc Primăvara. Dumnezeu le privi pe toate cu bunătate şi apoi le zise:

— Poruncesc să se împartă cele douăsprezece luni ale anului în părţi egale, urmând ca fiecare soră să ia câte o parte.

Auzind aceasta, fiica cea mare, Iarna, se întunecă la faţă şi vorbi cu îndrăzneală:

— Doamne, eu sunt sora cea mai mare şi, având drepturile primului născut, trebuie să primesc partea cea mai mare din moştenire.

Atunci, Dumnezeu se încruntă, afundându-se în tronul său ceresc şi hotărî, în sinea sa, cum să împartă celor patru surori lunile anului, după firea fiecăreia.

Aşa că Iarna, fiind atât de rea şi de îmbufnată, primi lunile cele mai reci, urâte şi posomorâte: decembrie, ianuarie şi februarie.

Toamnei, celei de a doua surori, îi dărui lunile cele mai bogate: septembrie, octombrie şi noiembrie. însă, după cum ştiţi, cel ce are multă bogăţie, are şi multă supărare. Dumnezeu îi dădu tot atâta tristeţe, câtă bogăţie, deoarece nici Toamna nu se arătase total mulţumită la împărţeală.

Cele două surori mai mici, Vara şi Primăvara, fiind cele mai bune, mai blânde, mai cuminţi şi mai mulţumite de ce lea dat Domnul, au avut norocul de a se bucura de cele mai frumoase luni. Vara a primit lunile iunie, iulie şi august, iar Primăvara – martie, aprilie şi mai. Deoarece s-au iubit atât de mult, una cu alta, Creatorul lumii a avut grijă ca să nu se observe schimbarea vremii între lunile Primăverii cu cele ale Verii. El a făcut ca Primăvara să fie atât de mult aşteptată de către oameni, mai ales de către copii. Iar Atotputernicul a făcut ca vestitorul Primăverii, cintezoiul, să cânte în lunile când natura reînvie.

Dumnezeu a ştiut cum să rânduiască anotimpurile, care au rămas de-a pururi într-o ordine şi armonie perfectă: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna...

Legendă
 424 de cuvinte

Sonata lunii

Într-o seară Beethoven se plimba printr-un parc și, fiindcă era obosit, s-a așezat pe o bancă. Cerul era senin și înstelat, iar copacii – niște siluete de uriași, care-și mișcau alene coroanele pletoase și foșneau la adierea vântului.
În sufletul marelui artist începu să vibreze o muzică nedeslușită, ca zumzetul unei orchestre îndepărtate.
— Luna! Răsare luna, – spuse el unei fetițe, care stătea tăcută pe aceeași bancă.
— Da... Răsare, – murmură fetița încet.
— Vezi cum strălucește? – continuă el. Își strecoară privirile de argint printre rămurele în mijlocul unei pulberi luminoase. Priveșre ce minunăție!
— O vezi? spuse Beethoven înfiorat, întorcând capul spre fetița de alături, dar ea privea în pământ. Mirat, el spuse cu adâncă amărăciune:
— Cum poți fi așa de nepăsătoare? Oare cum pot sta unii oameni așa, cu suflet de piatră, în fața nemărginitei frumuseți a naturii? Nu-ți place luna? De ce nu vrei s-o privești?
Fetița ridica spre el fața slăbuță și tristă, udă de lacrimi, care în lumina lunii sclipeau ca diamantele, și răspunse:
— Eu n-o văd. Sunt oarbă.
O mâhnire grea l-a cuprins pe muzician, răsunând în inima lui simțitoare scurt și dureros ca o harpă căreia îi rup toate coardele dintr-o lovitură.
— Iartă-mă! N-am știut, – spuse el.
— Nu-i nimic... Dacă ați ști cât de mult doresc s-o văd, să mi-o închipui, dar în bezna din jur nu-i nimic.
Beethoven privea încordat cerul, stelele, luna și în liniște adâncă începură să picure sunete ca niște stropi de apă vie. Se ridică și, luând fetița de mână, spuse:
— Vino! Poate că în seara aceasta vei vedea luna.
Ajunse acasă, se așeză în fața pianului și, închizând  ochii, revăzu din nou acel răsărit de lună, iar sunetele instrumentului revărsau în melodie valuri de lumină.
 
El întoarse capul spre fetiță ca și în parc întrebând-o:
 
— O vezi?
— O văd! O văd... – repetă copila cu obrazul luminat și plin de lacrimi de bucurie.
Așa s-a născut „Sonata lunii”.
După Gh. Dumitriu
327 cuvinte
 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.