загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Prietenia – cel mai de preț lucru al omului

Prietenia ? Cred că-i o perlă rară, un lucru pe care ni-l dorim fiecare dintre noi. Cei ce au prieteni se pot considera foarte norocoși. Nu este posesiune mai prețioasă decât un prieten bun și credincios.

Ce este prietenia? Cred că este o relație care se situează undeva între dragoste, ințelegere, comunicare. Ingredientele unei prietenii sunt: simpatia, disponibilitatea, reciprocitatea, preocupări comune, valori morale comune, gusturi comune, sinceritate, respect. Dar ingredientul esențial intr-o prietenie este fidelitatea. Un prieten trebuie să fie prezent atunci, când toți ceilalți îi întorc spatele. După cum bine zice proverbul: „Prietenul la nevoie se cunoaște”. Să fie disponibil atunci, când ai nevoie de el. Să împarți cu el clipe plăcute, să găsești în el un confident și o ființă tolerantă care să nu te judece, să te iubească și să te accepte așa cum ești. Această relație trebuie neapărat să fie reciprocă. Să dai întotdeauna cel puțin atât cât primești. Să fii prietenul cuiva, nu înseamnă doar să faci un chef cu el... Ești prieten cu cel ce-și înjumătățește bucata de pâine cu tine, când ești flămând. Indiferența, interesul meschin, minciuna sau tăcerea, sunt noțiuni care nu-și au locul alături de prietenie. După părerea mea, cele mai frumoase prietenii se formează în anii de liceu și facultate. Atunci suntem mai disponibili, avem preocupări comune, suntem mai puțin susceptibili, mai încrezători. Prieteniile acestea pot dura toată viața. Ești prieten cu cineva, când după ani și ani simți aceeași atracție și plăcere pentru o discuție cu el... O prietenie adevărată – este cea verificată de timp. Cred, că trebuie să fii un om fidel, integru și generos ca să poți fi un prieten adevărat. Câți dintre noi aveam aceste calități?

Din presă
 
283 de cuvinte

O umbră de argint

Prin acel întuneric des şi nepătruns, Făt-Frumos vedea albind o umbră de argint, cu păr de aur despletit, rătăcind, cu mâinile ridicate şi palidă. El se apropie de ea şi-o cuprinse cu braţele lui. Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui, şi mâinile ei reci s-ascunseră-n sânul lui. Ca să se trezească, el îi sărută ochii. Norii se rupeau bucăţi pe cer, luna roşie ca focul se ivea prin spărturile lor risipite; iar pe sânul lui, Făt-Frumos vedea cum înfloreau două stele albastre, limpezi şi uimite – ochii miresei lui. El o luă pe braţe şi începu să fugă cu ea prin furtună. Ea-şi culcase capul în sânul lui şi părea că adormise. Ajuns lângă grădina împăratului, el o puse-n luntre, ducând-o ca-ntr-un leagăn peste lac, smulse iarbă, fân cu miros şi flori din grădină şi-i clădi un pat, în care-o aşeză ca-ntr-un cuib.

Soarele, ieşind din răsărit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci şi rotunde, faţa ei de-o paloare umedă ca ceara cea albă, mâinile mici şi unite pe piept, părul despletit şi răsfirat pe fân, ochii mari, închişi şi adânciţi în frunte, astfel ea era frumoasă, dar părea moartă. Pe acea frunte netedă şi albă, Făt-Frumos presura câteva flori albastre, apoi şezu alături cu ea şi-ncepu a doini încet. Cerul limpede – o mare, soarele – o faţă de foc, ierburile împrospătate, mirosul cel umed al florilor învioşate o făceau să doarmă mult şi lin, însoţită în calea visurilor ei de glasul cel plâns al fluierului. Când era soarele-n amiază, firea tăcea şi Făt-Frumos asculta fericita ei răsuflare, caldă şi umedă. Încet, se plecă la obrazul ei şi-o sărută. Atunci ea deschise ochii încă plini de visuri, şi-ntinzându-se somnoroasă, zise ceva încet şi zâmbind…

Ea se sculă, îşi netezi părul de pe frunte şi-l dete pe spate, el îi cuprinse mijlocul, ea-i înconjură grumazul şi astfel trecură printre straturile de flori şi intrară în palatul de marmura al împăratului.

El o duse la împăratul şi i-o arătă, spunându-i că-i mireasa lui.

 

După Mihai Eminescu
341 de cuvinte

Munca mâinilor mele

Cu acul ne-a crescut biata mama. Şi o dată n-am auzit-o plângându-se, ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit, sărăcuţa de ea, s-a învăţat singură să citească şi să scrie, ca să ne poată învăţa şi pe noi puţină carte. Că ce şcoli erau pe vremea aceea?... De dimineaţă până în noapte muncea şi ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă şi ele. Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici... Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: mă uitam cu sfială înaintea lor, şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine; mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze. În zece ani am intrat şi eu la un iconar. Dar era un om zgârcit, Dumnezeu să-l ierte, şi rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i leagăn copilul, şi când vroiam să mă uit si eu cum zugrăveşte, mă lua la goană.

Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna şi mă lăsa lângă el –atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinţii. Îi urmăream vorbele şi mă uitam la el ca la un Dumnezeu, iar peste doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la târg. Acolo aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi aşteptam cumpărătorii, ca orice negustor.

Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... Şi cumpărau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat.

Doamne, cu ce bucurie am venit acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo câțiva sorocoveţi, şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, şi m-a întrebat îngrijorată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă.

Ziua ceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Fiind mai mare – aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, câștigați, cu munca mâinilor mele...

Cine mai era ca mine!

Nicolae Grigorescu
384 cuvinte

Putna, loc sfânt

Era în vara anului o mie patru sute șaizeci și șase. Tânărul Ştefan domnea, în Ţara Moldovei, de numai nouă ani. Pe vremea aceea, era obiceiul să se zidească o mănăstire, de câte ori erau învinşi duşmanii. Aşa că Ştefan îşi puse in gând să înalţe o mănăstire frumoasă, cum nu se mai pomenise alta. Loc de închinăciune şi odihnă veşnică pentru voievod şi familia sa.

Într-una din zile, călătorea călare, cu ostaşi şi norod mult, ca să caute locul unde să clădească sfânta mănăstire.

Se găsea, cu arcaşii săi, pe-un muncel, unde există şi azi o cruce, aproape de Mănăstirea Putna. Muncelul se numeşte „Dealul Crucii”, de unde se vede, în vremea noastră, încântătoarea privelişte a văii minunate de la mănăstire.

Ştefan-Vodă a ales trei dintre cei mai vrednici aprozi, zicându-le:

— Arcaşi, eu vreau să mă întrec azi cu voi! Săgeata care va zbura mai departe ne va arăta locul unde vom înălţa sfânta zidire.

Voinicii îşi pregătiră arcurile şi traseră cu putere, icnind. Săgeţile zburară departe.

Acum veni rândul lui Ştefan. Şi-a încordat arcul şi săgeata sa zbură şi mai departe, înfigându-se într-un paltin bătrân.

— Acolo va fi altarul! grăi Vodă, făcându-şi cruce. Unde a căzut săgeata unui aprod, urma să se ridice clopotniţa.

— Să trăiască Domnul Ştefan! răzbătură de jos glasurile norodului adunat.

Meşterii au înălţat biserica până în anul o mie patru sute șaizeci și nouă, iar după doisprezece ani de trudă era isprăvită întreaga mănăstire fortificată.

Aici a fost înmormântat, cu lacrimi şi jale, în 1504, marele voievod.

Povestea spune că arcul cu care a tras Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a păstrat multă vreme, în turnul Mănăstirii Putna. Mai târziu, năvălind polonii la locul sfânt al românilor, au furat arcul şi l-au dus în ţara lor.

 

Legenda zidirii Mănăstirii Putna
 295 de cuvinte

Străbunul străbunilor-Burebista

Cel mai înţelept şi mai viteaz dintre conducătorii străbunilor noştri daci a fost regele Burebista.

Burebista a unit poporul dacilor într-o singură ţară mare, numită Dacia și i-a apărat daci de primejdia duşmanilor din afară.

Erau mulţi şi răi aceşti duşmani. Ei pârjoleau adesea pământul dacilor: le furau turmele, le prădau holdele, le ardeau satele şi oraşele. Şi de câte ori vreo căpetenie a dacilor cerca să li se împotrivească, uşor era înfrânt, ucis sau luat prizonier. Chiar şi Burebista era să-şi piardă viaţa într-o astfel de bătălie cu duşmanii. Deci mare nenorocire pe capul dacilor aceşti vecini prădalnici.

Văzând aşa, Burebista a chemat la sfat pe toate căpeteniile dacilor şi le-a spus:

— Dacă vreţi să avem linişte şi pace, trebuie să ne unim toți. Să facem o tară mare. Să rânduim o armată puternică. Să zidim pe malurile râurilor, pe vârfuri de dealuri şi de munţi cetăţi tari, de piatră.

Multe căpetenii s-au învoit şi au zis:

— Îţi urmăm sfatul, Burebista! Dar să ne conduci la biruinţă.

S-a întâmplat ca, la doi ani după aceasta, duşmanii, pe cai iuţi, năvăliseră iar în Dacia. Auziseră ei că Burebista i-a unit pe cei mai mulţi dintre daci, dar tot credeau că-i vor zdrobi în luptă şi le vor prăda bogăţiile. Ce a făcut Burebista? A ieşit înaintea lor cu o parte din oaste, la râul Nistru şi le-a oprit înaintarea. Cu altă oaste, i-a înconjurat. Şi, lovindu-i din toate părţile, i-a răpus, pe cei mai mulţi. A prins şi trei căpetenii dacice care trădaseră țara, trecând la duşmani. Înainte de a-i pedepsi, Burebista i-a întrebat:

— Ei, v-ati încredintat, că dacă suntem uniţi îi înfrângem pe duşmani?

— Ne-am încredinţat, au zis trădătorii; te rugăm să ne ierţi.

— V-aş ierta eu bucuros, dacă trădarea n-ar fi cea mai nelegiuită faptă. Vă dau pe seama poporului, să vă judece el.

Burebista a iertat pe mulţi duşmani, care s-au căit, lăsându-i să plece în ţara lor, după ce au jurat că nu vor mai veni niciodată cu arma, asupra Daciei. Aşa, cu înţelepciune, cu hotărâre, cu vitejie şi cu dreptate, Burebista a întemeiat Dacia.

Burebista e străbunul străbunilor noştri. Se cuvine să-i cinstim numele, pentru că el a unit pe daci, a făcut Dacia, ţara lor liberă. Şi a apărat-o, vitejeşte, de orice primejdie.

După Dumitru Almaș

 

384 de cuvinte

 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.