загрузка...
Румунська мова

Румунська мова (58)

Flacăra caldă şi limpede

 Era frig cumplit; ningea şi se făcea noapte. Era cea din urmă noapte a anului, noaptea de Anul Nou! Pe frigul şi pe întunericul acesta, mergea pe stradă o fetiţă săracă, desculţă şi cu capul gol. Avusese ea pantofi când plecase de-acasă, dar ce folos! Erau prea mari pentru dânsa; îi purtase mai întâi mamă-sa şi, fiindcă erau aşa de mari, fetiţa i-a pierdut când s-a grăbit

să treacă strada, din pricină că tocmai veneau în goană două trăsuri. Un pantof nu-1 mai găsise, iar pe celălalt l-a şterpelit un băieţaş; zicea că are să-l facă leagăn, când are să aibă şi el copii.

Ş-acuma, săraca fetiţă mergea desculţă şi picioruşele ei erau vinete de frig. Ducea într-un şorţ vechi o mulţime de cutii de chibrituri şi o cutie o ţinea în mână. Toată ziua umblase aşa şi nu-i dăduse nimeni nici măcar un bănuţ. Şi-acuma era ostenită, flămândă şi pe jumătate îngheţată de frig. Fulgii cădeau şi se prindeau de părul ei lung şi bălai care-i atârna frumos în cârlionţi pe umeri – dar ea numai la frumuseţe nu se gândea!

Nu mai putea de oboseală şi s-a aşezat într-un ungher între două case: una era mai ieşită în afară, aşa că între amândouă era un cotlon. Fetiţa s-a ghemuit strângându-şi picioarele sub dânsa, dar tot îi era frig. Acasă nu îndrăznea să se ducă, fiindcă nu vânduse nici o cutie de chibrituri şi nu căpătase nici un bănuţ măcar. Tată-său avea s-o bată; de altfel şi acasă era frig, pereţii erau sparţi şi, cu toate că astupaseră crăpăturile cu paie si cu zdrenţe, vântul tot răzbătea înăuntru. Mâinile îi erau aproape îngheţate de frig. Un chibrit ar fi straşnic acuma: ce-ar fi să scoată unul, să-l aprindă şi să-şi încălzească degetele? A scos un chibrit şi 1-a aprins. Ce frumos ardea! Era o flacără caldă şi limpede ca o lumânărică, o minunată lumânărică. Şi deodată fetiţei i s-a părut că şade în faţa unei sobe mari. În sobă era un foc zdravăn şi fetiţa îşi întinse picioarele să şi le încălzească..., dar flacăra se stinse, soba pieri... şi fetiţa se trezi ţinând între degete chibritul ars.

După Hans Cristian Andersen

360 cuvinte

Țara fără bătrâni

Într-o ţară îndepărtată, tinerii au hotărât să-i trimită undeva pe toţi bătrânii, ca să nu-şi mai scoată cușmele înaintea lor şi să nu mai stea vârstnicii în posturile cele mai înalte ale statului.

Pur şi simplu, într-o noapte nebună, i-au trimis pe toţi bătrânii de pe la casele lor. Numai un tânăr cu suflet bun, şi-a ascuns tatăl într-o peşteră, unde tinerii cei aprigi nu-l puteau găsi.

Domnitorul i-a chemat în funcţii înalte pe tineri. Numai că țara lor avea un neam duşman, cu care se învecina. Când au aflat duşmanii că vecinii lor nu au bătrâni, au anunțat gâlceavă tinerilor:

— Să ne înapoiaţi imediat funia, împletită din fire de nisip, pe care strămoşii noştri au împrumutat-o strămoşilor voştri! Altfel, vă declarăm război!

Sfetnicii din ţara tinerilor au sfeclit-o:

— Hai să le dăm funia, ca să scăpăm de necaz! Să chemăm degrabă toţi meşterii de frânghii! în trei zile să facă funia din boabe de nisip!

Meşterii se puseră pe lucru. Frământară nisipul, dar nu reuşeau să-l împletească.

Domnitorul pofti la sfat pe tinerii care-şi trimiseră bătrânii de acasă:

 

— Ce-i de făcut?

Dar nimeni nu putea spune taina împletirii funiei. Numai tânărul care-şi ascunsese tatăl în peşteră, plecă pe furiş la bătrân, singurul rămas, şi-i povesti toată întâmplarea. Bătrânul din peşteră îşi linişti feciorul şi-l povăţui să se ducă la Vodă, care trebui să răspundă vecinilor duşmani aşa:

— Când strămoşii voştri ne-au împrumutat funia, au păstrat un capăt din ea, ca să-l aibă de probă. Daţi-ne acel capăt de funie, ca să vă facem funia întreagă.

Domnitorul transmise ţării învecinate, întocmai, sfatul bătrânului ascuns în peşteră. Când primiră vrăjmaşii acest răspuns, strigară:

— Vasăzică, tot mai au vecinii noştri un bătrân, care să-i sfătuiască. Să-i lăsăm deci în pace!

Şi i-au lăsat, renunţând la război.

Cică de atunci a rămas proverbul vechi şi înţelept: „Dacă un sat nu are un bătrân, să şi-l cumpere!”

 

După V.A.Urechia
317 cuvinte

Cei trei strămoşi (Decebal,Traian și Dochia)

         Bogăţiile cele nenumărate ale Daciei îi ispiteau mereu pe duşmani. Acum rege al dacilor era Decebal, cel mai viteaz urmaş al vestitului rege Burebista.

Împăratul de atunci al Romei, Domiţian, auzi de faima regelui dac şi se înfurie. Trimise mai multe rânduri de oştiri asupra Daciei. Pe toate le învinse Decebal, devenind astfel o ameninţare pentru Roma.

— Mai bine fac pace cu acest rege dac şi-l recunosc stăpân la el acasă!

Aşa cugetă Domiţian şi încheie apoi o înţelegere cu viteazul conducător dac.

Şi aşa au mai trecut încă mulţi ani. Se părea că pacea dintre daci şi romani va fi nesfârşită. Dar iată că la Roma, pe scaunul împărătesc urcă Traian, fire aprigă şi orgolioasă.

— Cum? Să-i rabd pe aceşti păgâni, să se-ntărească cu arme şi cetăţi la hotarele noastre? Se poate!

Şi Traian jură să calce vechea înţelegere, să-l răstoarne pe regele Decebal.

Era în anul o sută unu după Hristos, primăvara. Luptele dintre trufaşul împărat roman şi apărătorul de neam începuseră. Oştirile mânate atunci spre Dunăre erau mult mai puternice şi mai încercate decât cele de pe vremea lui Domiţian. Vitejia romanilor şi priceperea lor în războaie învinseră puterea de neasemuit a dacilor.

Ca întotdeauna la ceas de primejdie, Decebal ceru sfatul

 Marelui Preot:

— Nu l-am mai putut opri pe Traian cu armele noastre, aşa cum am făcut cu Domiţian! Ce mă-nveţi să fac, părinte?

 

Domol, Marele Preot îi răspunse:

— O, Doamne, închină-te acum cuceritorului! Ori dacă nu poţi răbda aceasta, ia-ţi zilele cu sabia cea scurtă şi culcă-te la sânul lui Zamolxe! Dar ţara mai are nevoie de tine!

Aşa a şi fost! Iar Decebal i-a închinat Dacia lui Traian, făcând un legământ, aspru de data acesta, pentru daci.

În primăvara anului o sută cinci, pe marele pod de la Drobeta, oştirile romane treceau din nou Dunărea. Decebal călcase legământul. Nu putea să fie supus! îi şi spuse marelui preot:

— Nu pot, părinte! Nu pot să fiu rob! Neamul nostru nu vrea să fie călcat în picioare. Dacă am să cad, să ai grijă de ţara aceasta!

 

Legendă istorică
341  de cuvinte

Lupoaica, Romulus şi Remus

În Peninsula Italică, cândva, trăiau în Cetatea Alba Longa, împăratul Proca şi Împărăteasa sa. Aveau doi feciori bravi: cel mare – Amuliu şi cel mic – Numitor. La moarte, împăratul le-a zis că vor stăpâni ţara, pe rând, câte un an. Însă Amuliu, devenind primul împărat, şi-a băgat fratele, pe Numitor, la închisoare, încălcând testamentul. Tot în răcoarea temniţei a trimis-o şi pe fiica lui Numitor, Silvia, care în întunecimea subteranei de piatră a născut doi gemeni: Romulus şi Remus.

Împăratul Amuliu rânji cu cruzime şi-i zise unui slujitor credincios:

— Pe Jupiter! Smulge gemenii din braţele ei şi ucide-i la marginea cetăţii. Ca dovadă, să-mi aduci patru ochişori.

Acel slujitor care era soldat fură pruncii de lângă mamă şi-i duse noaptea ca să-i ucidă cu pumnalul. Dar fiind om milos, un glas parcă îi şopti să nu-i omoare.

Zeii îi trimiteau un gând bun. Aşa că-i aşeză într-o covată găsită la marginea Tibrului, zicând:

— Duceţi-vă cu albia la vale! Dacă aveţi noroc, veţi trăi! Eu nu pot să fiu călău!

Ca să-i dovedească împăratului Amuliu că, totuşi, i-a ucis, slujitorul găsi doi căţei, cărora le scoase ochişorii. Împăratul, satisfăcut, aruncă acei ochişori în gura dulăului său, ca să se piardă orice urmă. Era convins că Romulus şi Remus au pierit...

Dar ce se întâmplase cu albia plutitoare? Nu se răsturnă în Tibru, ci apa o scoase la mal într-un stufăriş. Romulus şi Remus ţipau, răzbiţi de foame. O lupoaică, ai cărei pui fuseseră omorâţi de vânători, credea că i s-au întors lupuşorii şi, miloasă, le dădu voie gemenilor să sugă lapte. Legenda spune că lupoaica-mamă i-a crescut pe cei doi băieţi, până i-au găsit nişte ciobani. Aflându-se toată povestea, cei doi tineri voinici şi-au scos mama, pe Rea Silvia, din temniţă, precum şi pe bunicul Numitor, punându-l pe acesta în tronul împărătesc, în locul lui Amuliu.

Romulus şi Remus au ridicat, chiar pe locul unde i-a alăptat lupoaica, o cetate, care s-a numit Roma, după numele lui Romulus, cel care a zărit mai mulţi vulturi în zbor, decât fratele său Remus.

Legenda întemeierii Romei
343 de cuvinte

Clopotnița

 — Dragă Marie... Căpriana, fiindcă a venit vorba, e unul din cele mai vechi sate, pomenite încă de cronicari... Cândva prin părţile acestea erau numai păduri. Singura aşezare omenească stătea cocoţată colo sus, în vârful dealului. Se zice că ridicată a fost cocioaba ceea de-un sărman călugăr, unul Daniil, alungat din mănăstire pentru semeţia cuvântului sincer şi deschis, pentru îndrăzneala de-a spune tuturora verde în faţă ce avea de spus. Rău de gură cum era, mai mult îşi petrecea vremea prin exiluri, drept care a şi fost poreclit Daniil Sihastrul.

— Acum, zise mai apoi Horia, să ni-1 închipuim pe bătrânul din vârful dealului ce-şi petrece zilele şi nopţile în rugăciuni, să ne închipuim cum arătau locurile acestea acum patru-cinci sute de ani. Păduri nesfârşite de stejar prin care abia de mai poţi răzbate, sălbătăcie şi întuneric. Nici o lumină, nici o casă, nici un om, şi în toată împărăţia ceea sălbatică un singur suflet într-o mică cocioabă pe vârful dealului. Nopţi întregi geme codrul, vuiesc depărtările de urletele sălbătăciunilor, iară sus, în vârful dealului, arde o lumânărică şi un biet călugăr bate mătănii.

— Am să-l visez la noapte.

Mulţi ani s-o fi tot rugat călugărul cela acolo sus, în vârful dealului, până ce într-o noapte rece şi ploioasă i-a zărit lumina domnitorul ţării. Venea de la război, se întorcea după înfrângerea suferită la Valea Albă. Biruit de păgâni, rămas fără oaste, rănit la picior, domnitorul tocmai căuta un adăpost să-şi odihnească oasele, să-şi limpezească sufletul. Ademenit de zarea de lumină din vârful dealului, a venit, a bătut în uşa cocioabei, rugându-se să fie primit peste noapte.

Călugărul a deschis, dar nu 1-a lăsat să intre, ci a rămas în pragul cocioabei. L-a privit pe sub streaşina palmei să vadă dacă într-adevăr el este, marele Ştefan, după care i-a zis că nu-1 poate primi.

—  De ce nu mă poţi primi? â întrebat domnitorul.

— Pentru că, i-a zis, odihna oşteanului biruit zace pe acelaşi câmp de bătaie unde a fost înfrântă oastea lui.

— Nu, nu 1-a ucis, a zis Horia într-un târziu. Dimpotri-vă, domnitorul a primit mândru şi demn ocara călugărului, şi-a întors capul, a pus trâmbiţaşii să sune chemarea sub steag. Cu rămăşiţele adunate de prin păduri, s-a întors înapoi şi a biruit. Vă daţi voi seama, măi copii, ce înseamnă să te întorci într-acolo unde-ai fost de acum o dată biruit?

 

După  Ion Druță
389 de cuvinte
 

Виктор Новосад на сервере Стихи.ру
загрузка...
« Освітній портал »   2013 р.